1

Nu obişnuiesc să călătoresc cu trenul. Cred că pot să număr pe degete de câte ori în viaţa mea am făcut-o. Şi de fiecare dată noaptea, la o oră când vagoanele erau aproape goale şi am găsit fără prea mare efort un compartiment în care să fiu singur. Poate vă veţi întreba cu ce călătoresc atunci. Căci, inevitabil, într-o viaţă de om se ivesc destule ocazii de a parcurge distanţe mai lungi, dintr-o localitate în alta, şi în asemenea cazuri mersul pe jos se exclude din start. Răspunsul e simplu. Nu prea călătoresc. Iar atunci când o fac, am un prieten de încredere la care pot apela, şi care mă duce cu maşina, tot noaptea, după ce se lasă întunericul. E mai prudent aşa. Bineînţeles, el nu e întotdeauna disponibil, şi în asemenea cazuri, apelez la mijlocul de transport la care m-am referit la început. Nu e prea plăcut, în cazul meu, căci riscul de a fi văzut e inevitabil, şi în atâţia ani n-am reuşit încă să devin imun la reacţiile oamenilor. Dar nu pot să nu recunosc că mersul cu trenul are şi părţile lui bune, transformându-se într-o adevărată experienţă existenţială, sublimă pentru o persoană care receptează sublimul cu mai multă profunzime decât restul lumii, dată fiind firea sa şi modul său particular de viaţă.

Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată aşa cum am simţit eu voluptatea călătoriilor cu trenul, sentimentul că te rupi de ce a fost până în acel moment şi te îndrepţi spre ceva necunoscut. Ca şi cum totul dinainte s-ar fi şters şi ai fi trecut dintr-o dată într-o altă dimensiune, la mii de ani lumină de lumea reală, într-un drum haotic spre neant, spre sfârşituri sau poate începuturi nebănuite. Am comparat de multe ori acest sentiment cu un caiet din care au fost rupte toate paginile scrise, şi au rămas doar file goale; şi în faţa lor tu, scriitorul, cu instrumentul de scris în mână, stăpân şi totodată rob al hârtiei, un Demiurg pe punctul de a crea o lume, dar fără nici un suport de care să se agaţe în acţiunea lui atât de îndrăzneaţă. Poate e sentimentul pe care îl încearcă fiecare scriitor în momentul în care îşi începe opera. Un fel de libertate înspăimântătoare, o descătuşare care la un moment dat te sperie. Te simţi intimidat de albul infinit al hârtiei ca de un monstru cu gura căscată, gată să-ţi înghită cuvintele, frazele, ideile, sufletul, totul, cu o foame în veci nestăpânită.

Poate tot ceea ce spun e absurd. Nu sunt scriitor de profesie. De fapt, n-am nici o profesie. M-am apucat de scris dintr-o nevoie mai mult decât intimă de a opri ceva din mine în caruselul acesta nebunesc de clipe ce se succed şi uneori se suprapun, fără să-mi lase nimic din goana lor abstractă. Am folosit de mai multe ori cuvântul "poate". E ca o încercare de a mă scuza, de a găsi o acoperire pentru stângăciile mele, pentru absurdităţile pe care le spun pur şi simplu pentru că aşa îmi vine, fără a avea nici cea mai mică siguranţă că ele corespund adevărului (dacă se poate vorbi de aşa ceva, de un Adevăr scris cu majuscule, valabil oriunde şi oricând, măsurabil şi verificabil, bineînţeles de un filozof, sau cel puţin de un scriitor, şi nu de un diletant ca mine). "Poate" e perdeaua dincolo de care mă ascund, refugiul la care aş recurge în momentul în care cineva mai competent decât mine mi-ar cere socoteală pentru cele scrise aici.

Dar unde am rămas? Îmi pierd adeseori şirul ideilor, fără să-mi dau seama, căci poate (din nou "poate") capacitatea mea de a capta mai multe lungimi de undă în acelaşi timp este limitată. Antenele mele metafizice sunt mai reduse decât ale celor care pot să-şi urmărească, în mod clar, mai multe idei deodată, dezvoltându-le pe fiecare în parte, în paralel, fără ca vreuna dintre ele să aibă de suferit. Vă spuneam că nu sunt scriitor şi că găsesc o anumită voluptate în călătoriile cu trenul, deşi încerc să le evit pe cât posibil.

De fapt, şi abia acum am ajuns acolo unde trebuia să ajung, despre o asemenea călătorie cu trenul aveam intenţia să vă vorbesc în aceste pagini, mai exact despre o întâmplare petrecută într-una din aceste călătorii.

Să fi fost cu vreun sfert de veac în urmă? Să fi avut pe atunci vreo 20-21 de ani? Timpul e atât de înşelător, sau cel puţin senzaţia lui, drumul prin timp, încât îmi este foarte greu să îmi dau seama câţi ani au trecut, sau ce vârstă aveam când s-au petrecut evenimentele despre care vreau să vă povestesc. Cert este că totul îmi e atât de proaspăt în minte ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Dacă scotocesc prin labirintul amintirilor, cred că aceasta e camera în care pot să intru cel mai uşor; în care regăsesc totul intact, toate detaliile, senzaţiile, sentimentele, fiecare nuanţă, fiecare ecou; ca într-un vis real, care-ţi dă fiori prin materialitatea lui, printr-un soi de deja-vú, ca o dilatare a realităţii în punctul ei maxim.

Era vară, prin iulie-august, cred, o noapte cu stele. O noapte în care, mergând încet spre gară pe străzi lăturalnice, fascinat de ochişorii aceia aprinşi şi nenumăraţi aţintiţi din cer asupra mea şi, paradoxal, lipsiţi de orice reacţie, am avut pentru prima oară sentimentul că nu e nevoie de o viaţă de om, că e de ajuns o clipă, o sutime de secundă, ca să pătrunzi misterul şi esenţa Totului. Ca şi cum ai prinde dintr-o dată în mrejele sufletului o frântură începută, dar neterminată de gând, care te străpunge în stare de semi-veghe ca un fulger, ca o revelaţie, marcându-te pentru veşnicie. Dar pe care în clipa următoare, de amară luciditate, în zadar încerci să o regăseşti, să o reconstitui. Ţi-a scăpat printre degete ca apa, lăsând doar ecoul ei adânc, pe drumuri ascunse, în străfunduri unde paşii nu pot coborî niciodată la lumina zilei.