10

În cele din urmă, eu am fost cel care a rupt tăcerea, încercând să-i vorbesc cu glasul cel mai blând şi mai sugestiv cu putinţă:

- Lasă-mă să-ţi vorbesc, Jasmine, i-am şoptit. Dacă gândul că totul nu e decât un vis te linişteşte, lasă cu tine mângâierea acestui gând…Poate că la urma urmei nici nu eşti prea departe de adevăr. Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic…nici chiar de clipa în care vei avea senzaţia că eşti prizonieră într-o realitate din care nu te poţi salva. Nici chiar atunci nu trebuie să ţi se facă teamă. Şi chiar dacă momentul acela de luciditate este aproape, fii pregătită să-l înfrunţi, Jasmine, să-l sfidezi cu tot curajul de care eşti în stare. Căci atâta timp cât eu sunt aici, lângă tine, nimic din vis sau din realitate, din lume sau de dincolo de ea nu-ţi va putea face nici un rău. Mă înţelegi, Jasmine? Mă poţi înţelege?

Tresărind la auzul primelor mele cuvinte, m-a ascultat apoi liniştită, fără să clipească, iar la întrebarea din final, a dat doar de două ori din cap, ca semn că a înţeles totul foarte bine.

- În curând ai să înţelegi tu însăţi totul, am continuat, şi atunci n-are să-ţi mai fie teamă de nimic. Nu e greu de înţeles. E ca într-un joc de copii. Ştii cum sunt jocurile de copii? Există reguli… Reguli pe care trebuie să le respecţi, reguli care nu pot fi încălcate…Dacă le încalci, jocul îşi pierde farmecul. Şi mai e ceva…Jocul trebuie să fie plăcut…pentru toţi cei care îl joacă…în cazul nostru pentru noi doi. Dacă un joc nu e plăcut, încetează de a mai fi un joc, se transformă în cu totul altceva, în ceva urât, nedrept şi tragic. Cu jocul nostru nu trebuie să se întâmple aşa. Eşti pregătită să asculţi regulile?

Dădu din cap, de data aceasta o singură dată, dar cu tărie.

- Bine, am să ţi le spun. Sunt reguli care mă privesc pe mine şi reguli care te privesc pe tine. Am să încep cu acestea din urmă: Regula nr. 1: Vei rămâne aici, în patul acesta, în camera aceasta, câteva zile. Ştiu că nu e prea plăcut, dar dacă lanţurile te incomodează, vei putea să le scoţi câteva ore pe zi. Regula nr. 2: Va trebui să mă asculţi când îţi vorbesc, să mă asculţi cu toată atenţia, ca un copil cuminte şi să încerci să mă înţelegi. Regula nr. 3: Înainte de o săptămână nu ai voie să te retragi din joc. Dacă după acest termen, vei dori să pleci, vei fi liberă să o faci, dar până atunci nu. Şi regula a patra, pe care am lăsat-o la urmă pentru că e şi cea mai importantă, e că nu ai voie să cauţi să mă priveşti sau să mă descoşi în legătură cu felul în care arăt. Orice altceva mă poţi întreba, orice altă nelămurire ţi-o poţi exprima, dar asta nu.

Iar acum regulile care mă privesc pe mine: să nu îţi fac nimic care te-ar putea răni, să am grijă de tine, să îţi aduc hrană şi apă oridecâteori simţi nevoia, să nu te ating decât atunci când îmi vei permite, când şi dacă vei fi pregătită pentru asta. Să îţi vorbesc, să îţi răspund la toate întrebările, în afară de cea de la punctul 4, să stau lângă tine oridecâteori vei dori să stau şi să plec oridecâteori îmi vei spune să plec.

Am tăcut aşteptând o reacţie din partea ei, un răspuns, dar ea mă privea cu ochii muţi şi blânzi, ca o apă prea adâncă ce ascundea un mister de nepătruns. Am avut senzaţia pentru o clipă că nu mai eram stăpân pe sufletul meu, că îmi scăpasem cheile de la uşa lui în apa aceea albastră şi lină şi acum încercam să le regăsesc citind până dincolo de ea, slovele unei cărţi ce-mi era interzisă. Crezusem că vorbele mele o vor speria sau o vor revolta, că va plânge, va striga, se va smulge din locul unde o ţineam prizonieră, dar ea nu scoase nici un cuvânt, iar ceea ce puteam citi în ochii ei nu era teamă, groază sau furie ci cu totul altceva, un sentiment straniu care mă copleşea pentru că nu îl puteam defini în nici un fel. Era ca şi cum aş fi privit în sus spre stele, spre ceva dincolo de tot ce-i omenesc. Singurul cuvânt care mi-a venit în minte încercând să găsesc un sens privirilor ei a fost "altfel". Ea era altfel. Totul era altfel decât îmi imaginasem. Eram pregătit s-o liniştesc, să-i alin suspinele, s-o mângâi, eram pregătit să-i înfrunt reproşurile, teama, ura chiar, dar nu eram pregătit pentru muţenia şi inexpresivitatea dincolo de care se baricadase ca dincolo de un zid uriaş.

- Nu vrei să-mi pui nici o întrebare? am încercat din nou, căci liniştea ce se aşternuse între noi mi se părea atât de nefirească încât începusem să mă tem de mine însumi, de ceea ce făcusem sau poate de fiinţa din faţa mea care părea să reacţioneze atât de diferit la ceea ce făcusem.

Atunci i-am auzit glasul. Pentru întâia oară. Stins, cristalin, purtând în el ecouri misterioase perceptibile doar cu antenele cele mai fine ale sufletului, scăpând într-un fel sau altul organului auditiv. Atunci a vorbit pentru prima oară, adresându-mi, ca într-un vis împărtăşit, prima întrebare…prima frântură de întrebare:

- De ce?

Ştiam că această întrebare trebuia să sosească la un moment dat, dar îmi uitasem întreg discursul impresionant pe care îl pregătisem special pentru această ocazie. Tot ce am putut să fac a fost să repet după ea, neputincios, ca un ecou, cu o uşoară modificare a intonaţiei:

- De ce?

- Nu trebuie să-mi răspunzi, şopti ea, înainte ca eu să-i fi putut da explicaţii, şi chipul i se lumină de un zâmbet ciudat, complice.

- Ba trebuie să îţi răspund. E una din regulile jocului. Trebuie să-ţi răspund la toate întrebările. Dar mi-ai pus o întrebare grea. Răspunsul poate dura mult şi nu se poate da în câteva cuvinte.

- Am să-ţi pun o întrebare mai uşoară, mă întrerupse ea, la care să-mi poţi răspunde în câteva cuvinte. Cine eşti?

În ciuda aparentei stăpâniri de sine, glasul îi tremura.

- Sunt vecinul tău, PROPRIETARUL CASEI FĂRĂ FERESTRE LA STRADĂ.