10


Mi-am întors privirea de la soare şi am privit în ochii lui. Erau de un albastru ca marea pe furtună, încadraţi de sprâncene groase şi negre şi pleoape străvezii. Ochi în care puteai să te pierzi fără să întâlneşti nici un obstacol în calea ta. Îmi dădeau senzaţia unei neîntrerupte curgeri înlăuntrul meu, erau formele exterioare ale unei realităţi ascunse, ale unui cod misterios scris într-un limbaj de programare cunoscut numai de Dumnezeu.

Mi-am coborât privirea de-a lungul obrazului străveziu şi neted, în care fiecare fibră, fiecare celulă respira sensibilitate, spre buzele de un roz vineţiu, cu buza de jos mai înăuntru decât cea de sus şi cu o gropiţă chiar la mijloc, dedesuptul ei. Simţeam o nevoie dureroasă să ating toate astea, să las buzele mele să exploreze tărâmul acela bogat şi necunoscut.

În clipa aceea m-a luat de mână şi m-am simţit ca şi când, călătorind într-un autobuz plin de lume, mi-aş fi dat seama brusc că nu sunt singură, că printre toţi acei străini indiferenţi exista o singură persoană care avea o asemenea forţă asupra mea, că, oricât de departe de mine s-ar fi aflat în acel autobuz, chiar dacă n-ar fi fost în raza privirilor mele, numai gândul că era acolo îmi dădea, într-un mod straniu, senzaţia că mi-e cald şi bine, că drumul prin noapte se va sfârşi şi că undeva, cineva mă aştepta cu lumânarea aprinsă şi cu foc în cămin.

Părea ca şi când un râu uriaş de lavă ar fi ţâşnit din adâncurile pământului, inundând noaptea rece, topind gheţarii, luminând întreg cerul, galaxia, universul ca un imens foc de artificii, gata să dea naştere unor noi lumi, să aducă la viaţă toate acele virtualităţi latente ce băteau neştiut, neauzit, cu fiecare eternitate a unei clipe, la uşa fiinţei .

„Să fie lumină...”.

I-am atins buzele, gâtul, obrajii, pleoapele, fruntea... uşor, abia simţit, ca o adiere. Pieptul mă durea de căldura pe care o simţeam în mine, de atingerea aceea plenară prin sine însăşi şi care totuşi cerea mai mult, din ce în ce mai mult. Am închis ochii şi m-am retras, cu dorinţa dându-mi impresia că sunt neterminată, că am rămas undeva suspendată în neant, pe o planetă pustie, aşteptând plinătatea soarelui să lumineze craterele cenuşii şi goale, să le dea un nou sens, să transforme alb-negrul într-un curcubeu de culoare.

„Să fie lumină... „

La început atingerea lui a fost tot atât de suavă ca o ploaie de stele, îmbătându-mă de parfumul unui nou univers, care începea şi se sfârşea cu noi doi... Adam şi Eva.. Bărbatul şi femeia... Cerul şi pământul... Yin şi Yang... Ne căutam şi ne găseam, pentru ca apoi să ne pierdem iar numai de dorul de a ne găsi din nou, îmbătaţi de anticiparea acelei clipe când ştiam că nu ne vom mai putea pierde, pentru că vom fi una....

Şi a fost lumină...

No comments: