12

Încercam să ating cu gândul fiecare combinaţie care trecea, fără să-mi dea senzaţia că trece; percepeam totul într-un flux continuu, dilatat, ca un lichid gelatinos ce curge prin tuburi de metal, pătrunzând din unul în celălalt fără să întâmpine nici un obstacol în calea lui, lipsit de conştiinţa fragmentării, aşa cum noi ne trăiam veşnicul prezent fără să simţim succesiunea clipelor, decât ca pe un curent continuu, asemănător curentului electric, dar la intensităţi cu mult mai mici şi mai adânci, la un anumit ritm anume reglat, nici prea lent, nici prea rapid, ci doar atât cât să nu ucidă fragila fiinţă umană. Îmi imaginam un uriaş generator de curent continuu în spatele vieţilor noastre şi fiecare dintre noi un fir prin care era trimisă o anumită cantitate de energie care la un moment dat era stopată printr-o simplă apăsare de buton. Deocamdată totul mergea perfect, dar mă gândeam îngrozit şi fascinat ce s-ar putea întâmpla în momentul în care s-ar deregla comenzile şi, printr-o apăsare greşită a butonului ni s-ar trimite în firele invizibile curent de 22000 de volţi. Dacă s-ar impregna vieţilor noastre un ritm prea alert, făcându-ne să gonim prin viaţă cu o viteză de mii de ori mărită, ca într-o scenă de film derulată rapid, şi să ne terminăm drumul înainte de vreme, rămânând apoi suspendaţi în vid, cu privirea spre neant, ca o mână întinsă în noapte să prindă o stea ce va cădea la mii de ani lumină distanţă în abisul negru, fără fund al nimicului. Cuvântul care îmi venea în minte era desincronizare, lipsa unei simetrii între capacitatea trupului şi a sufletului nostru de a capta energie, şi energia în sine care îi era propulsată, aşa cum motorul magic al inimii pulsează sânge în miliardele de vene aşezate în reţea. Cum ar reacţiona trupul nostru la acest accident în evoluţia firească a lucrurilor, la apăsarea unui alt buton decât cel menit să propage energia necesară vieţii? Îmi imaginam o catastrofă de talia unei explozii nucleare, o modificare radicală a elementelor chimice din reacţiile cărora rezultă fiecare celulă, fiecare particulă de materie organică şi anorganică, o transformare în cu totul altceva, de neconceput pentru gândirea omenească. Miliarde de celule schimbându-şi configuraţia, intrând în combinaţii noi, nebănuite, ca într-un dans haotic, în care, scăpate de sub control, picioarele nu mai respectă paşii, ci o iau razna, ţopăind la întâmplare, în afara ritmului; ca în goana sălbatică spre victorie a armatei de spermatozoizi din care numai un singur ostaş îşi va atinge ţinta, luând cununa biruinţei, marele premiu-şansa de a transforma virtualul în real, increatul în creat. O explozie în urma căreia ar fi lansate în spaţiu trilioane de steluţe carbonizate, dând naştere unei noi galaxii, sau căzând înapoi deasupra pământului ca o ploaie de cenuşă peste un mormânt universal.

În visele mele, adeseori zburam spre soare, mai precis eram împins sau atras spre el de o forţă nevăzută ce mă scotea de sub forţa de gravitaţie a pământului. Nu trebuia decât să-mi întind braţele în direcţia petei aceleia uriaşe de lumină şi începeam să cad spre ea, în sens invers căderii, vertical, cu o viteză atingând viteza luminii, cu o sete îngrozitoare de lumină, dornic să mă afund cu totul în universul acela de raze ca într-o mare fierbinte, să fiu desfiinţat ca fiinţă umană şi făcut una cu el, topit ca într-un cuptor uriaş, pentru ca pierzându-mi atributele mele umane să devin eu însumi foc şi lumină la miliarde de grade Celsius. Mă gândeam adeseori cât de ciudat era să aibă asemenea vise o fiinţă ca mine, care în realitate e îmbolnăvită până şi de gândul expunerii la soare, care şi-a trăit întreaga viaţă de ciupercă singuratică în umbra a patru pereţi cu ferestrele aţintite mereu spre miazănoapte.

În vis reuşeam să ajung la soare, dar în momentul în care mă agăţam de el cu toate puterile, mă pomeneam ţinându-mă cu mâinile strâns de firul subţire al unui simplu bec, atârnând din tavanul unei pivniţe, un bec care, de îndată ce îl atingeam, se stingea, lăsându-mă în întuneric. Probabil mai stăruia în subconştientul meu amintirea vagă a lunii, privită de la distanţă ca un glob misterios de lumină stăpânind peste imperiul nopţii, şi apoi dezamăgirea revelaţiei primilor paşi pe tărâmul selenar, cu gropi adânci şi munţi cavernoşi, goi, cenuşii. Sau poate obsesia vulcanilor stinşi cu craterele lor ca nişte guri căscate, groteşti. Sau gândul că toate acele astre ce străluceau sub ochii noştri fascinaţi nu erau, privite de aproape, decât planete golite de lumină, reci, cenuşii, nelocuite, fără viaţă, fără vegetaţie, cu forme ciudate.

Am omis să vă spun că între mine şi prietenul meu, Frank, există o coincidenţă de nume. Probabil că în momentul în care Cineva ţesea în întuneric steaua mea şi a lui, le-a aşezat în aşa fel încât luminile lor să se intersecteze din umbră şi ne-a legat atât de iremediabil firul vieţii încă de la naştere încât a sădit în gândul părinţilor noştri decizia acelui nume comun.