14

- Sunt chiar atât de previzibil Jasmine?

- Da… Şi nu mă cheamă Jasmine… E un nume pe care l-ai inventat tu în nopţile tale singuratice, un nume care s-a născut în imaginaţia ta ca şi jocul acesta stupid. Jasmine… fata cea inocentă cu ochi mari şi speriaţi, care cade în mâinile unui psihopat obsedat de fiinţa ei. Totul s-a născut în mintea ta. Dacă ai fi privit mai adânc în mine şi nu doar în visele tale, ţi-ai fi dat seama că nu sunt ceea ce crezi. Jasmine cea cu ochi albaştri… Nici măcar ochii nu-mi sunt albaştri… Şi aici ai greşit. Sunt verzi… Dacă te uiţi cu atenţie, ai să-mi dai dreptate. Ştii ce se spune despre ochii verzi? Desigur că ştii! Doar de aceea ai preferat să-mi faci ochii albaştri. Dar nu sunt creaţia ta! Credeai c-are să-mi fie teamă de tine, de lanţurile astea ruginite care zornăie, de regulile jocului tău pe care le-ai inventat aşa cum ai încercat să mă inventezi şi pe mine. Iar eu am intrat în jocul tău la început, ca să-ţi fac pe plac. Am fost ceea ce ţi-ai dorit să fiu, fata din visele tale, frumoasa speriată şi inocentă… dar nu pot să joc la nesfârşit un rol care nu mă reprezintă. Nu mi-e teamă de tine… Nici măcar povestea cu visul nu era adevărată. Într-adevăr te-am visat, şi nu o dată, ci de nenumărate ori, am coborât pe cărările învăluite în ceaţă, încercând să-ţi caut chipul, sperând că, în sfârşit, curiozitatea mea va fi satisfăcută. Dar de fiecare dată când ridicam lumânarea să te privesc în marea aceea de întuneric, eram dezamăgită… Nu erai monstrul pe care îl aşteptam, de care aproape îmi doream să fiu îngrozită… pentru care mă pregătisem în zeci de anticamere ale visului, încercând să îmi imaginez lucruri la limitele imaginaţiei omeneşti… Erai un om la fel ca şi ceilalţi, puţin nebărbierit, puţin blond, puţin melancolic, cu ochii albaştri, spălăciţi şi speriaţi, cu haine demodate, moştenite de la nu ştiu ce bunic mort, aruncate stângaci pe trupul tău palid şi spân. Şi atunci fugeam de tine, pentru că mă înşelasem… fugeam şi mă ascundeam în văgăuni murdare, întunecoase, şi plângeam pentru că ştiam că n-am să pot să te iubesc niciodată, n-am să pot să iubesc un om atât de comun. Şi-mi părea nespus de rău că am dezlegat misterul pe care îl ţineai atât de bine păzit, că am ridicat vălul de pe chipul bărbatului de care eram fascinată şi atât de pătimaş îndrăgostită, vecinul meu, proprietarul casei fără ferestre.

Mă privi cu reproş în ochii ei verzi (pentru că acum vedeam că sunt verzi) şi am simţit că mă topesc sub privirea ei.

- Crezi că pe mine mă poţi ţine captivă cu lanţurile astea? Îşi ridică ambele mâini ca să-mi arate verigile în care erau prinse. De dragul tău am încercat să mă prefac că sufăr cu adevărat, că sunt frustrată din cauza lor, ca să-ţi satisfac ţie pornirile de sadism. Ştii cât de mult mă incomodează pe mine lanţurile astea?

Cu un gest de suprem dispreţ de regină suverană, îşi smuci o dată mâinile din strânsoare, şi verigile, cu lanţuri cu tot, căzură cu zgomot jos pe podea. Cu un alt gest, îşi aruncă jos şi plapuma, sub care păruse să-şi caute siguranţă cu numai câteva clipe înainte, şi rămase astfel, în rochia semi-transparentă, de sub care i se revelau formele pline, de tânără împlinită, pasională, având în esenţa ei un parfum ameţitor care îmi îmbăta simţurile.

- Am visat de mii de ori jocul tău. Era visul meu preferat. Mă prindeai în lanţuri şi mă robeai cu sărutările tale pătimaşe, de monstru nebun de dragoste. Sufeream sub povara pasiunii tale, dar primeam totul cu un suspin, dăruindu-mă cu totul ţie, abandonându-mă în întregime, inocentă şi caldă ca o fecioară în noaptea nunţii, speriată şi fascinată, plângând şi râzând în acelaşi timp, iubindu-te cum numai o dată în viaţă poţi iubi. Eram aşa cum m-ai visat de la început. Dar mi-am dat seama că eşti prea laş pentru asta. Ai pus la cale totul în cele mai mici amănunte, dar ţi-ai pierdut curajul când ai ajuns aici, în faţa faptului împlinit. Mă aveai în faţa ta, imobilizată, prizonieră, vulnerabilă şi îndrăgostită (pentru că trebuie să fi simţit că te iubesc!)… Puteai să-ţi foloseşti imaginaţia, robindu-mă în sute de feluri. Dar tot ce ai făcut tu a fost să îmi înşiri regulile jocului tău stupid. Iar acum tremuri, tremuri ca un miel încolţit de o turmă de lupi. N-a trebuit decât să ridic tonul o dată, să acţionez contrar aşteptărilor tale şi te-ai pierdut. Nu ştii să joci. N-ai să ştii niciodată. Ai vrut să mă închizi între patru pereţi întunecaţi, într-un pat îngust ca un sicriu, când lumea întreagă poate fi a noastră. Nu ne trebuie decât cheia magică, cu care să deschidem porţile… Îngenunchează! îmi porunci ea ca o stăpână unui sclav umil, şi copleşit şi tulburat de privirile ei, m-am supus, plecându-mi capul.

Spre mirarea mea îngenunche şi ea lângă mine, îmi prinse mâinile în palmele ei şi mă privi adânc în ochi. Lumânarea ardea.