16


Uşa vagonului se deschise brusc şi controlorul umplu întreg cadrul rămas gol cu statura sa impunătoare. În gură îmi stăruia un gust ciudat de ouă clocite.

- Biletele la con….

Aproape că am sărit de pe bancheta unde stăteam şi m-am repezit la el cu degetul la buze:

- Pst! Nu vezi că doarme?

Controlorul se pregăti să protesteze vehement, cu un aer certăreţ şi obraznic (de fapt, sărmanul, nu şi-ar fi făcut decât datoria), dar în clipa următoare realiză cine era cel cu care vorbea. Mă privi în tăcere câteva secunde, nebăgând în seamă biletul pe care i-l fluturam ostentativ pe sub nas. Pe faţa lui era întipărită expresia aceea imposibil de exprimat pe care o mai văzusem de câteva ori în viaţa mea la oamenii cu care intrasem în contact. Era aceeaşi, exasperant de identică, încât am avut impresia că totul era deja-vu. În toate coşmarurile mele, vedeam sute de chipuri aţintite asupra mea, şi toate aveau masca aceea ciudată, ce-i transfigura automat pe oameni în prezenţa mea. Furându-le orice identitate, făcând din toţi o copie a unui original unic, ca şi cum toată lumea ar fi fost redusă la o infinitate de oglinzi paralele, şi în ele, reflexia aceluiaşi chip în miliarde de exemplare, din diferite unghiuri şi poziţii, dar în esenţă acelaşi. În visele mele, imaginea aceasta revenea atât de des, de obsedant, încât, înnebunit de acel chip, luam primul obiect care îmi cădea în mână şi spărgeam toate oglinzile… iar când, coalizate parcă împotriva mea într-o complicitate mută, toate aceste obiecte auxiliare se ascundeau de mine, loveam cu propriul meu pumn până ţâşnea sângele… până totul se făcea ţăndări. Dar tot ceea ce realizam era o multiplicare a celui chip uriaş, căci acum fiecare ciob de oglindă îl reflecta în felul lui, şi peste tot unde priveam numai cioburi. Îmi astupam ochii cu mâinile, dar imaginea îmi era deja întipărită pe retină şi o aveam mereu înainte, aceeaşi, sfidătoare, şi în mod ciudat semănând cu mine. Şi asta mi se părea cel mai greu de suportat. Ştiam că, pentru ca aceste copii să dispară, trebuia distrus originalul, şi originalul eram eu. Eu eram chipul ce se reflecta în oglinzi de nenumărate ori. Căci toţi cei care mă priveau începeau să semene cu mine.

Controlorul ieşi, salutându-mă politicos, iar eu m-am întors la locul meu, privind-o neliniştit, cu coada ochiului, pe necunoscută, care, spre uşurarea mea, dormea profund şi nu dădea nici un semn de trezire.

Trenul gonea cu o viteză incredibilă, dinspre noapte spre noapte, mesagerul clipei către o altă clipă, el însuşi o prelungire a nopţii, având un aer complice cu ea, ca şi cum n-ar fi fost decât o fantomă neagră, un monstru zgomotos născut din ceţurile întunecate, precum Afrodita din spuma mării. Pe geamul întredeschis, pătrundea un val de răcoare parfumată ce-mi mângâia faţa ca o briză. Eram mulţumit. Mă gândisem de mai multe ori cu groază pe parcursul acestei călătorii la momentul în care controlorul avea să ne tulbure dulcea intimitate, atentând la somnul lin al protejatei mele. Dar acum, că acel moment trecuse, simţeam că mi s-a ridicat o piatră uriaşă de pe inimă. Era de preferat să văd pe chipul controlorului metamorfoza decât s-o văd pe ea căpătând sub ochii mei trăsăturile acelei copii care îmi bântuia visele. De obicei îi uram pe cei care se transformau astfel după ce mă vedeau şi nu mai suportam să îi privesc. Cred că aş fi fost în stare să-i ucid, deşi nu sunt un criminal. De aceea aş fi dat orice ca măcar ea să nu se schimbe. Nu puteam să-mi imaginez cum ar fi arătat după, şi cum aş fi urât-o, urându-mă pe mine în ea, din pricina acestei transformări.

În momentele mele de maximă voluptate masochistă, mă închipuiam alergând prin oraşe, pe stadioane şi prin pieţe, în miezul zilei, în mijlocul mulţimii, sădind în toţi veninul acestei metamorfoze ciudate, contaminându-i cu microbul fiinţei mele, strigându-le fără cuvinte, prin însăşi prezenţa mea mută, întreg adevărul de care fugeau, dar care fusese închis în mine, ca în legendarul pom al Binelui şi Răului. Îmi imaginam cu o plăcere bolnavă, în cele mai mici amănunte, ce panică s-ar fi creat, ce teroare, cum ar fi alergat care încotro, astupându-şi ochii cu mâinile, cum şi-ar fi spart fiecare oglinzile, într-un acces nebun de furie şi disperare… nereuşind să scape de propria lor imagine, căci o dată microbul aruncat, nu se mai puteam vindeca decât căutându-şi adăpost dincolo de moarte. Străzile ar fi pustii, drumurile şi trotuarele pline de cioburi de oglinzi, aruncate din toate casele, din toate blocurile, pe toate geamurile, într-un haos total, într-o mare de gemete şi de văicăreli apocaliptice. Afişele care anunţau spectacole de teatru sau concerte ar fi uitate pe ziduri, îngălbenite şi în final smulse de vânt şi de câinii vagabonzi, căci nimănui nu i-ar mai arde de spectacole. Oamenii s-ar închide în casele lor, temându-se să iasă până la magazinul din colţ, preferând să moară de foame cu ochii pe ferestre şi pe ceasornice, aşteptând cu un ultim dram de speranţă o minune care să pună capăt dezastrului, să-i trezească din coşmar, aruncându-i înapoi în viaţa lor de zi cu zi din care fuseseră rupţi cu atâta cruzime. Ziarele ar scrie numai despre asta. Televizoarele şi radiourile, date la maximum, ar urla numai despre asta. Politicienii ar decreta stare de urgenţă şi s-ar baricada în palatele lor, purtând discuţii interminabile şi fără nici un rezultat. Savanţii şi-ar pierde nopţile la lumini artificiale, căutând zadarnic o soluţie. Porţile închisorilor şi ale ospiciilor s-ar deschide larg, căci n-ar mai sta nimeni de pază, şi toţi nebunii şi infractorii ar ieşi pe străzi, în haine vărgate şi în halate, strângându-se în grupuri compacte, într-o demonstraţie fără sens, bătându-se şi furându-se între ei, prădând magazinele goale şi jefuind băncile pustii, intrând în case şi în blocuri, ucigând şi violând în disperare, şi apoi sinucigându-se în masă, dându-şi foc prin pieţe publice, în timp ce oamenii rămaşi i-ar privi îngroziţi pe ferestre cum urlă şi se zvârcolesc într-o mare de flăcări.

No comments: