17

În nopţile în care nu aveam somn, mă întrebam uneori dacă nu cumva acesta era rostul meu pe lume, dacă nu cumva fusesem trimis pe pământ ca un înger al răzbunării lui Dumnezeu, să aduc foc şi sabie ca în cuvintele vechilor profeţii… dacă nu cumva eram un mesager al sfârşitului lumii, un profet însemnat cu stigmatul cunoaşterii binelui şi răului, ca şi cu un fier roşu. Iar eu, ca şi Iona cel neascultător şi cârcotaş, mă sustrăgeam de la misiunea mea dintr-o laşitate pe care mi-ar fi plăcut să o cred dragoste pentru omenire, dar care nu era de fapt decât dovada propriului meu egoism. Preferam să mă închid între patru pereţi şi să-mi ard rămăşiţele creierului la lumina orbitoare a lecturilor şi a gândurilor, ducând o viaţă de pustnic, în cel mai perfect anonimat, căutând să trec prin lume cât mai neobservat, când de fapt nu trebuia să fac decât un pas ca să devin figura cea mai importantă şi mai controversată a istoriei de la Iisus încoace.

Sau, poate, Dumnezeu, prins cu alte treburi, se zăpăcise o clipă în eternitatea lui şi sădise în mine încă din stare embrionară tot ceea ce trebuia ferecat bine, sub lacăt greu, şi ascuns de privirea omenească. Iar acum mă plângea El însuşi cu lacrimi amare. Îşi plângea propria greşeală. Cu fiecare ploaie ce-şi prelingea lacrimile pe ferestre, cu fiecare stea care cădea în abisul flămând de lumină, cu fiecare pasăre obosită ce se prăbuşea în mare în drum spre ţările calde; cu fiecare fir de iarbă pârjolit de raze sau călcat în picioare de vreun îndrăgostit greoi în goana lui spre fata iubită, ce-l privea din prag, cochetă şi amuzată, cu zâmbet de felină.

N-aveam să ştiu niciodată tot adevărul. Dar ştiam că există în mine ceva straniu şi distrugător, o rămăşiţă din intensitatea acelui foc pe care ochiul nu-l poate privi fără să se schimbe pentru totdeauna, un văl de insuportabilă şi nefirească luciditate, dezvăluind ceea ce trebuia să fie ascuns în fiinţa fiecărui om şi niciodată adus la suprafaţă şi etalat în văzul tuturor, ca toate celelalte.

De multe ori, în zilele şi nopţile mele singuratice, mă simţeam o pată neagră pe chipul unei omeniri ce tindea spre perfecţiune, un furuncul imens mustind de puroi şi zvâcnind regulat în suc propriu, condensând în el toată conştiinţa de sine a vinovaţilor fără vină, condamnaţi să poarte în ei stigmatul unei hidoase diformităţi. Şi dacă între Dumnezeu şi creaţiile sale există o legătură organică asemănătoare celei dintre trup şi diversele sale mădulare, probabil că eu eram durerea Lui de dinţi, o durere surdă şi supărătoare, profanând veşnicia cu îndrăzneala de a lua asupră-i senzaţia întregului, aşa cum sufletul unui suferind se scurge tot în rana sau diformitatea sa, luând forma ei, transformându-l după chipul şi asemănarea sa; aşa cum apa ia forma paharului în care este turnată. În lumea ce se întinde ca un covor uriaş la picioarele Lui, în lumea cu oraşe mari, cu blocuri cenuşii în care mii de suflete îşi poartă lupta lor de zi cu zi cu banalul, cu prejudecăţile, cu monotonia, în care totul începe cu urletul prevestitor al nou-născutului, gol şi alungat din paradisul intrauterin, avortat de viu într-o gură de mormânt ce-şi etalează duhorile înaintea lui cu ostentaţie sado-masochistă, în care totul se sfârşeşte cu ruperea, marea schismă, frângerea în două a unui întreg format din două părţi strâns legate între ele, o frângere dureroasă, inegală, agonizantă, lăsând urme adânci la fel cum smulgerea unui membru lasă aşchii asimetrice, hidoase de fiecare parte, într-o lume cu copii maturi şi cu maturi copii, fiecare întinzând mâna spre păpuşa lui, spre prăjitura lui din vitrina magazinului din centru, râvnind-o cu ochi aprinşi de poftă şi lovindu-se mereu în încercare de a o lua, de sticla lucioasă şi impenetrabilă; în lumea în care fiecare lucru înseamnă mai mult şi fiecare drum duce mai departe, în timp ce noi, numai noi rămânem pe loc, căci alergăm în sensul opus direcţiei de rotaţie a pământului, eu sunt gândul care îl face să tresară pe Dumnezeu din visele Lui îndepărtate, punctul acela care e mereu acolo, acoperit de umbră şi ascuns dincolo de nenumărate obstacole materiale, dar mereu acolo, în centrul visului, în centrul realităţii, lipicios şi respingător, profilându-şi forma pe filtrul sensibil al retinei, nucleul obsedant care mai curând sau mai târziu capătă contur, ieşind din subsidiar, pândind un moment prielnic să iasă la lumină, să contamineze cu miros de putrefacţie cel mai suav parfum de lăcrimioare. Şi dintre toţi şi dintre toate, eu fusesem sortit să port pe dinafară acea duhoare de moarte, acea ţesătură greţoasă de vene, secreţii şi nervi, căci în momentul încununării creaţiei, Dumnezeu a uitat să acopere partea oribilă a fascinantei sale păpuşi, lăsând-o aşa, ca o rană deschisă, la cheremul privirii tuturor. Şi astfel tot ceea ce oamenii purtau pe dinăuntru, dincolo de stratul protector format din nenumărate foiţe de epidermă, cu măiestrie lucrate într-un complot permanent contra ochiului tentat să pătrundă înăuntru, eu purtam pe dinafară, patetic şi ridicol ca într-un spectacol de circ, în care eu eram atracţia principală şi toţi spectatorii aşteptau cu gura căscată intrarea mea în scenă, ca pe momentul atingerii punctului culminant, al agoniei sau al extazului, al beţiei orgasmice a simţurilor.

Adevăratul înveliş protector în care mă ascundeam asemeni melcului în cochilia sa şi care îmi ţinea loc de epidermă, era casa mea cu ziduri groase şi impenetrabile, casa fără ferestre la stradă.