18

- Vino! Vino cu mine! îmi strigă Jasmine, trăgându-mă după ea ca într-un joc copilăresc.

- Unde mergem?

- Ai să vezi. Ţi-am mai spus. Fii cuminte!

Deschise geamurile, trase perdelele, îi făcu semn luminii să intre, cu gesturi largi, mărinimoase, ca şi cum s-ar fi aruncat în cea mai mare aventură a vieţii ei, absorbită de gândul unei uriaşe schimbări, la fel de uriaşă şi de miraculoasă ca şi transformarea nopţii în dimineaţă, ca întruparea unei noi fiinţe, pregătite să-şi trăiască bucăţica de viaţă în lumină.

Adeseori, în conştiinţa mea exacerbată de sine, simţeam înăuntru ceva viu şi cald, palpitând ca trupul unui animal scuturat de friguri, pe care încercam să-l ascund sub haină, într-un gest spontan de duioşie. Aşa îmi imaginam uneori sufletul, şi prin el, întreaga viaţă, ca pe o febră continuă ce mă făcea să mă strâng tot mai mult în jurul meu cum te strângi colac sub plapumă în nopţile friguroase ale unei ierni fără foc. Totul era experienţă, totul era durere amestecată cu sublim, totul era umilinţă ce te înălţa mai presus de tine, într-un drum nesfârşit, cu trepte pe care coborai sau urcai desculţ, mii de trepte, niciodată aceleaşi, uneori atât de fierbinţi încât îţi ardeau tălpile, alteori reci, îngheţate, dar dându-ţi acea senzaţie de fierbinte întors. Arsura focului şi arsura gheţii. Atât. Şi dincolo, trenuri care veneau şi plecau, oameni care alergau şi făceau dragoste, lumini care se aprindeau şi se stingeau în oraşe… Întotdeauna medalia şi reversului medaliei… Şi animalul acela zgribulit ce-mi ţinea de urât în frigul singurătăţii mele. Căci eram doar eu şi el, într-o casă uriaşă, fără ferestre la stradă.

Primul meu gest a fost să îmi acopăr ochii cu mâinile, ca o măsură de protecţie împotriva valului acela uriaş de lumină ce îmi inunda casa.

- Trebuie să fii fericit! Trebuie să fim fericiţi! Tu nu înţelegi?

- Jasmine, tu nu înţelegi…

- O oglindă! exclamă ea. Dă-mi o oglindă!

- În casa mea nu sunt oglinzi… În casa mea nu a pătruns niciodată soarele… Ferestrele casei mele sunt aţintite spre miazănoapte…

- Atunci de unde vin razele acestea aurii? De unde atâta lumină?

- Nu ştiu. Totul a început acum. În clipa aceasta. De la tine. Cu tine.

- Cu mine? întrebă ea neîncrezătoare.

- Da, cu tine. E pentru prima oară… Şi poate pentru ultima oară.

- E poate pentru totdeauna! Când ochii lui Dumnezeu se deschid, nu o fac ca să închidă la loc. Priveşte!

În jurul nostru, toţi pereţii opaci ai casei fără ferestre se transformaseră în oglinzi, oglinzi uriaşe, în care lumina soarelui se reflecta ingenuă, fără nici un obstacol în calea ei. Jasmine mă luă de mână şi mă aduse în faţa uneia dintre ele.

- Priveşte! Nu ne stă bine împreună?

Mi-ar trebui poate sute de pagini să vă fac să înţelegeţi ce am văzut când mi-am ridicat privirea în faţa acelei oglinzi. Nu mai eram eu, Frank, şi nu mai era ea, Jasmine, cei doi oameni care se ţineau de mână şi zâmbeau în marea aceea de lumină aurie. Erau Bărbatul şi Femeia. Aşa cum numai mintea lui Dumnezeu îi putuse imagina, o singură dată, în sclipirea unei clipe de eternitate, atunci, la începuturi, înainte de a înfăptui actul supremei Sale creaţii, înainte de a-şi întina mâinile în sens propriu cu lutul sfărâmicios din care avea să iasă primul om. Atunci, imaginea acestuia nu era decât o umbră de flăcări pe retina ochiului întors spre Sine, o fărâmă de vis, uitat între gene în zorii primelor dimineţi scăldate în lumina virgină a astrului ce timp de milenii avea să ne călăuzească mărirea şi căderea.

Ne-am iubit atunci, cum poate numai o dată s-au iubit Adam şi Eva, goi, în paradis, la umbra pomului cunoaşterii, pierduţi în extazul lor fără margini, descoperindu-se unul pe altul şi descoperindu-se pe sine în celălalt, într-o îmbrăţişare menită să-i desfiinţeze şi să-i renască într-un singur trup, complet, în acord deplin cu el însuşi, arzând în foc pur toată distanţa ce teoretic îi mai despărţea. Era ultimul act dinaintea marii căderi, pe care într-un fel tainic o prevestea, )căci după un moment atât de măreţ nu putea urma decât căderea), aşa cum prevestea şi miile de ani ce vor urma. Miile de ani în care miliarde de strămoşi mărunţi vor fi încercat, disperat şi patetic, prin apartamente minuscule de zgârie-nori, prin cămăruţe de hotel anoste sau prin maşini de lux închiriate, să regăsească acel moment de perfectă simbioză, de armonie totală ce ne-a fost sădit în suflet ca o moştenire de la strămoşii blestemaţi.

Nu trebuia decât să gândim împreună acelaşi gând şi totul se împlinea întocmai, ca şi cum noi am fi fost stăpânii lumii, fără trecut şi fără viitor, pierduţi într-un veşnic prezent; nu trebuia decât să aranjăm cu gândul stelele în cele mai ciudate forme şi ele alcătuiau noi constelaţii la porunca noastră… departe se năşteau noi galaxii, lacrimile îngerilor se prefăceau în fulgi de nea şi îmbrăcau în alb crestele munţilor selenari. Am ştiut atunci pentru prima oară în viaţa mea că voi birui… că marea criză putea fi depăşită. Să iubeşti… să mergi mai departe… Întotdeauna mai departe… dincolo de tine şi de cărările albastre ce duc spre infinit. Acesta-i drumul. Aceasta-i izbânda. Marea izbândă. Aceasta-i fericirea supremă. Nimic altceva nu ni se dă aici decât atât. Şi e îndeajuns ca să-l slăvim pe Dumnezeu o veşnicie. Nimic nu mai conta după acest moment de revelaţie divină, în care totul fusese, printr-un joc al clipei, al nostru, în care totul ne aparţinuse dincolo de viaţă şi de moarte. Nimic nu ne mai putea umbri fericirea. Nimic nu mai conta decât faptul că avusesem dreptul la o singură clipă a mea în care să ştiu, să simt, să iubesc. Toate poveştile s-au scris pentru noi. Toate cântecele s-au cântat pentru noi. Toate clopotele au bătut pentru moartea şi învierea noastră.