19

Când am auzit-o pentru prima oară vorbind, mi-a îngheţat sângele în vine. Eram întors spre geam, cu ochii închişi, furat de noaptea din interior, mai adâncă decât cea din afară. Există un moment când orice tren se depăşeşte pe sine, îşi depăşeşte propria limită şi propriul punct de stabilitate, alunecând pe nesimţite spre tărâmuri mai puţin solide, spre spaţii vagi, confuze, onirice, căpătând o viteză ameţitoare în goana lui. Şi ca şi cum metalul ar fi fost expus unor temperaturi înalte, de zeci de mii de grade, cenuşiul lui acoperit de rugină devine un râu de lavă albă, topită, curgând ca un şarpe spre destinaţii necunoscute. E ceasul de taină, când începi să te întrebi unde mergi de fapt, şi dacă vei ajunge vreodată la destinaţie. Dacă nu cumva totul e un joc în care la început eşti foarte sigur pe tine, dar pe măsură ce dezvălui din ce în ce mai adânc regulile jocului, îţi dai seama că e mai mult, că îţi scapă de sub control, că nu mai lipseşte decât un pas să aluneci într-o altă sferă, unde sufletul, dilatat în sine şi vulnerabil în toată fragilitatea lui capătă forme ciudate, se ascute sau se bombează, se risipeşte peste pământuri şi peste ceruri sau se adună într-un punct minuscul la orizont. Te joci şi dintr-o dată te trezeşti în realitate, jocul tău devine realitate, la fel de normal, fără transfigurări bruşte, ca transformarea copilului în adult, ca dezvoltarea fătului în leagănul intrauterin sau ca şi tainicul proces al dezvoltării seminţei în interiorul fructului. Jocul este mugurele, dragostea este floarea, maturitatea spirituală e fructul, iar sămânţa, născută pe nesimţite în interiorul său, crescută la loc ascuns şi tainic deosebită de celelalte, dar concentrându-le pe toate în lumea sa minusculă, un univers în sine, un întreg însumând mai mult decât suma părţilor, devine adevăratul drum, adevăratul sens… momentul suprem de luciditate absolută într-o lume care se joacă mereu de-a tot şi de-a toate… de-a jocul, de-a dragostea, de-a viaţa şi de-a moartea. Sămânţa se poate naşte oricând şi oriunde… se poate concepe pe sine în miezul oricărei realităţi, dar întotdeauna dincolo de punctul de nuntire, după ce, virgină şi incompletă, realitatea se uneşte într-o sfântă îmbrăţişare cu El, Întregul absolut, Infinitul, Nesfârşitul şi Neînceputul, Marele Albastru (singura culoare în care privirea se poate pierde, fără să întâlnească nici un obstacol în calea sa). Acesta este poate, în esenţa sa, sensul cel mai profund al Imaculatei Concepţii şi al Creştinismului. Aşa înţeleg eu creştinismul. Realitatea şi Infinitul într-un moment de perfectă simbioză, dând naştere unei seminţe – singura care uneşte în mod miraculos două nivele de existenţă aparent incompatibile, despărţite prin însăşi natura lor. Căci, sumă a tuturor virtualităţilor, Întregul este totuşi, paradoxal, incomplet, atâta timp cât nu cuprinde în el realitatea, concretă, materială, bolnavă de sine, realitatea care contaminează în timp ce el, infinitul, transfigurează. Contaminată de Realitate, transfigurată de Infinit, Sămânţa devine Întregul absolut (la fel cum Infinitul fusese Întregul parţial), Fiul, care reuneşte trăsăturile Tatălui, dar şi pe cele ale Mamei, unind în el două extreme, două linii paralele, într-un punct situat dincolo de geometria bi- sau tridimensională. Orice gând neexprimat în cuvinte e incomplet. Dacă ar fi existat numai gândul lui Dumnezeu, lumea ar fi rămas şi astăzi în fază de proiect. Ne aşteptăm ca măcar în cazul Fiinţei Supreme să găsim o excepţie. Dar avem de-a face cu una dintre acele reguli care nu are excepţii. "La început a fost Cuvântul". Din gândul lui Dumnezeu s-a născut lumea şi universul, cu miliardele sale de taine, şi omul cu miliardele sale de celule… dar numai prin cuvânt… Orice gând neconcretizat în cuvinte e păcat. Aceasta e, cred, cea mai adâncă taină a spovedaniei.

M-am gândit adesea (şi abia acum îmi fac datoria, dând consistenţă gândului meu prin cuvinte) dacă n-ar fi trebuit ca Sfânta Treime să fie alcătuită, aşa cum ar fi logic şi cel mai uşor de înţeles de către mintea omenească, din Tatăl, Fiul şi Mama. De ce a evitat Dumnezeu o asemenea combinaţie? Să existe misoginism la Fiinţa Supremă? Dumnezeu se află, cred, la adăpost de micile meschinării şi ranchiune ale fiinţei umane. Explicaţia e alta şi e simplă. În Infinit, în marele Albastru, tărâmul tuturor virtualităţilor, aerul e atât de uşor încât nimic din ceea ce nu e infinit nu poate pătrunde, din cauza forţei de gravitaţie impuse de existenţa reală. Deci, mama, care e realitate, n-ar fi putut pătrunde niciodată prin propriile puteri. Dar Mama există în Fiul, aşa cum toată rasa umană există Fiul, iar Dumnezeu a ales Duhul sau Spiritul Sfânt ca a treia persoană a Sfintei Treimi cu o dublă semnificaţie: pentru a arăta starea în care trebuie să se afle o fiinţă pentru a avea acces acolo: duh, cum spun ortodocşii, spirit cum spun catolicii, suflet, aer, vânt, eliberat de sub forţa de gravitaţie a pământului, sfinţit prin atingerea infinitului; dar şi pentru a arăta calea prin care s-a înfăptuit miracolul.

Până în momentul Imaculatei Concepţii, traseul Cer – Pământ fusese unul unidirecţional, sens unic, de la Dumnezeu spre noi, dar niciodată invers. E greşit să spunem că Dumnezeu n-a coborât niciodată pe pământ până la Iisus. În Vechiul Testament, Dumnezeu – Tatăl s-a întrupat în diferite forme materiale: foc (pentru Moise), adiere de vânt (pentru Ilie). Ceea ce a adus nou Iisus a fost un Dumnezeu care devine pământ, cu alte cuvinte, un Dumnezeu care s-a făcut una cu pământul, prima implicare cu adevărat organică a divinităţii în viaţa umană. O dovadă de curaj, chiar şi din partea lui Dumnezeu.