2

În tinereţe am avut o perioadă în care am scris poezii. Era cam prin acel timp de care vă povestesc. Cred că există în viaţa fiecărui om o perioadă în care simte nevoia să scrie poezii, aşa cum există o perioadă în viaţa fiecărui om când simte nevoia să se joace. Şi poezia e tot un joc, un drum iniţiatic de reconstituire a traseului pe care mergem, cu mâinile goale, neducând cu noi decât o moştenire ereditară şi încă ceva, dincolo de ea, un fel de amprentă a Totului, o vagă amintire a unei non-existenţe pe care o resimţim ca pe o boală sau cel mult ca pe un moment de epifanie. Pentru mine, a scrie poezie a fost ceva asemănător cu a arunca pietricele în râu. La întâmplare, sperând de fiecare dată că voi reuşi să arunc mai departe, dar nearuncând niciodată suficient de departe, neştiind niciodată locul exact unde a căzut. Căci deşi vedeam traiectoria şi punctul în care piatra a atins imaginea lucioasă şi netedă a apei, nu puteam să pătrund mai adânc de atât. Şi astfel piatra se pierdea pe un drum care-mi era ascuns şi mereu inaccesibil. Dar aruncam din nou o altă pietricică, ca la un concurs, sperând să-mi depăşesc recordul, neştiind niciodată decât printr-o vagă intuiţie dacă am făcut-o sau nu. Mă luptam cu nărăvaşele cuvinte, cu sălbaticele idei ca şi cu un balaur uriaş, şi când mă bucuram în sfârşit că i-am retezat capul, creşteau alte trei capete în loc. Şi când le tăiam şi pe acelea, în locul fiecăruia creşteau alte trei, astfel încât nu ajungeam niciodată la sfârşit. Ba dimpotrivă, cu cât mergeam mai departe, cu atât îmi dădeam seama că finalul luptei e imposibil de atins, că eram sortit de la bun început să fiu înfrânt. Şi cu cât această convingere devenea mai puternică, cu atât creştea şi ambiţia de a lupta în continuare, într-un joc absurd, dar fascinant, ce mă îndepărta din ce în ce mai mult de realitate şi de mine însumi. Până devenea aproape imposibil să mai găsesc drumul înapoi.

Dar am început din nou să bat câmpii, când de fapt pornisem să vă spun cu totul altceva, o întâmplare care poate unora li se va părea banală, altora dulceagă şi sentimentală, dar care mie la momentul respectiv mi s-a părut ciudată şi plină de subînţelesuri. Am să revin la noaptea aceea de vară cu stele, de pe vremea când aveam 20 de ani; vârsta la care majoritatea tinerilor sunt îndrăgostiţi de dragoste, chiar dacă nu ştiu nici unde s-o caute, nici cum să o caute, şi de aceea au senzaţia că o întâlnesc la toate drumurile, deghizată în fel şi chip. Şi se înflăcărează la fiecare umbră ce-şi lasă profilul pe nisipul sufletului, neştiind (sau poate ştiind dar nepăsându-le) dacă acea umbră aparţine unei diafane prinţese de basm sau unei cerşetoare bătrâne cu faţa ciorchine.

Cred că pentru mine momentul despre care am să vă povestesc a constituit punctul în care am fost cel mai aproape de dragoste, de reprezentarea ei concretă, de umbra ei, lăsată fin, ca un voal de mireasă îndoliată peste nisipul sufletului. Nu ştiu nici acum dacă am iubit cu adevărat, dar ştiu că un moment asemănător aceluia nu am mai trăit niciodată în viaţa mea de până acum, şi cu atât mai puţin voi trăi în ce mi-a mai rămas de acum înainte. Citisem multe cărţi, de literatură, de filozofie, cunoşteam multe limbi străine şi aveam idee despre majoritatea manifestărilor artei şi ale ştiinţei de pe pământ. Trăind aşa cum am trăit, izolat de restul lumii prin circumstanţele tragice ale sorţii mele, acest lucru cred că nu e de mirare. Unde în altă parte mi-aş fi putut găsi refugiul decât în cărţi, cu firea mea înclinată (prin forţa împrejurărilor sau printr-o predispoziţie nativă) spre disecţia realităţii în particule aproape invizibile şi analiza acestora la microscopul conştiinţei, al intuiţiei şi al subconştientului?

Citeam aproape orice carte îmi cădea în mână. O devoram cu ferocitatea cu care o felină îşi devorează prada. Citeam pe apucate, dezordonat, haotic, uneori din mai multe cărţi deodată, fără să-mi permit nici o pauză a intelectului. Citeam noaptea la lumina lămpii de petrol. Citeam ziua cu draperiile trase, ferit de razele indiscrete ale soarelui, astfel încât la un moment dat nu mai distingeam noaptea de zi. Totul devenea un amalgam de gânduri, de stări, de senzaţii, de idei, de rânduri mai mult fotografiate decât silabisite, de cuvinte înghiţite pe nemâncate, fără nici o prelucrare, aşa cum veneau la rând, fără teama că mi-ar fi putut produce indigestie sau că m-ar fi putut aduce într-o stare de saturaţie. Stomacul meu putea digera orice, şi caviar şi lături, una după alta, şi nu mă săturam niciodată, de parcă singurul meu ţel în viaţă ar fi fost această permanentă hrană, mi se pare puţin spus spirituală, mai degrabă existenţială, cu care mă înfruptam zi şi noapte dintr-un instinct de conservare, poate singurul pe care îl posed cu adevărat.

A venit totuşi un moment când am ajuns la saturaţie. Cred că era inevitabil, altfel ar fi fost încălcate însăşi legile firii. Şi oricât aş fi sau m-aş considera de diferit faţă de ceilalţi oameni, ar fi prea mult să aspir la o altă condiţie, eliberată de sub forţa de gravitaţie a acestor legi.

Au urmat zile lungi, luni, ani, în care n-am mai putut să pun mâna pe o carte. Însăşi gândul că aş mai fi putut citi vreodată mă îmbolnăvea. Şi acele zile, luni, ani au fost, paradoxal, cele mai pline din viaţa mea. Nu făceam nimic. Stăteam doar. Nemişcat, într-o permanentă stare de veghe sau semi-veghe, fără să mă gândesc la nimic propriu-zis, şi totuşi, plin de gânduri neexprimate, din care doar din când în când mai răzbăteau frânturi la suprafaţă. Fără a simţi foame, sete sau somn, lipsit de nevoi fiziologice, într-o încremenire de ascet, într-o rugă mută, într-o permanentă stare de meditaţie, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, sau eu aş fi ieşit din timp, lăsându-l în urmă, cum îţi laşi o haină în drum într-o zi caniculară de vară.