20

Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că înşiruirea aceea de vorbe fără sens, de jumătăţi de cuvinte şi de silabe desperecheate nu puteau veni decât pe calea somnului, din cele mai adânci tenebre ale subconştientului transfigurat în nuanţele cenuşii sau aprinse ale visului. "Frumoasa adormită", copia fidelă a Jasminei mele vorbise prin somn. Îmi vorbise, poate, şi n-am putut s-o înţeleg, căci limbajul acela ciudat, încifrat, ca o limbă veche orientală îmi era necunoscut. Ca şi atâtea alte lucruri care ne vorbesc şi pe care nu le înţelegem. Pentru că nu suntem, la urma urmei, decât oameni. Oare mă chemase încă o dată să retrăim povestea de dragoste de la început? Oare îmi dezvăluise o taină pe care o aflase în călătoria ei şi pe care eu n-o ştiam încă? Oare… oare… E atâta omenesc în acest "oare"!

Dar în fond, cu adevărat important nu era conţinutul acelui mesaj, ci însăşi faptul că vorbise. Că nu era totul închis sub lacătul tăcerii, că universul vorbea, că Dumnezeu vorbea, ne vorbea, chiar dacă într-o limbă pe care n-o puteam înţelege. Poate pentru că încă nu descoperisem un mijloc suficient de bun de comunicare, în ciuda atâtor născociri ale minţii omeneşti. Dar existau încercări. Exista strădanie. Din partea ambelor părţi. Două drumuri paralele care căutau să se unească în întuneric, ca şi Bărbatul şi Femeia într-un veşnic preludiu, ca şi cerul şi pământul, ca viaţa şi moartea.

Era atât de liniştitor gândul că cineva vorbea, că nu eram pierduţi într-un coşmar al tăcerii în care strigătul nostru disperat să se piardă înainte de a trece dincolo de pereţii închisorii în care eram captivi. Atâta timp cât se făceau eforturi pentru stabilirea unei relaţii de comunicare, era bine. Eram în siguranţă. Era o dovadă că totuşi cuiva îi mai păsa. Că nu eram abandonaţi la voia întâmplării, chiar dacă noi nu ştiam, aşa cum restul lumii nu ştia că locuinţa mea avea totuşi ferestre.

M-am gândit de multe ori în momentele rememorării acestei călătorii ce s-ar fi întâmplat dacă Jasmine, această a doua Jasmine, s-ar fi trezit din somn, dacă m-ar fi privit, dacă ne-am fi vorbit, dacă… dacă… Întotdeauna ne putem pune zeci de întrebări care încep cu "dacă". Răspunsul lor e la fel de tainic ca şi mesajul ei rostit prin somn. Poate ne-am fi iubit, poate am fi trăit din nou povestea noastră de dragoste. Căci pentru Jasmine nu mai eram monstrul, proprietarul casei fără ferestre la stradă, ci un om ca toţi ceilalţi, ales din mulţime ca să învăţ împreună cu ea ce înseamnă lumina. Poate am fi aflat acel lucru care ne făcea să fim atât de vulnerabili. Cert este că totul ar fi fost altfel. O carte pe care probabil n-o vom deschide niciodată, cel puţin atâta timp cât vom fi prizonieri în povestea noastră tridimensională. Poate într-o zi totuşi, o vom deschide, şi atunci vom înţelege ce a însemnat, în goana bâjbâită a timpului spre veşnicie, noaptea aceea în care o privisem dormind şi ea îmi vorbise.

Trenul se opri în a nu ştiu câta staţie. Se lumina de ziuă. Mi-am luat lucrurile şi am coborât.