2


Când nu aveam ce să fac, repetam tabla înmulţirii de la 2: 2 ori 2 egal cu 4. 2 ori 3 egal cu 6. Şi aşa mai departe. Sau reconstituiam în minte chipul tuturor persoanelor pe care le cunoşteam. Bineînţeles, lăsam întotdeauna intenţionat la urmă pe omul care mă interesa cel mai mult, pe bărbatul de care eram îndrăgostită. De fapt întregul proces nu era decât un mod subtil de a-mi procura plăceri cât mai rafinate, căci pe măsură ce mă apropiam de sfârşitul jocului, fiecare nume şi chip pe care mi-l aminteam îmi producea o plăcere ce creştea progresiv, invers proporţional cu distanţa rămasă până la omul ce trebuia să constituie vârful piramidei. Era ca un fel de preludiu în dragoste, căci, dacă mă lipseam de el şi încercam să merg direct la ţintă, aveam toate şansele să nu-mi amintesc chipul ce mă interesa decât în linii mari, ca un portret robot, din care lipsea tocmai elementul definitoriu, cel care-i conferea esenţa identităţii. Amintirea se reducea atunci la un chip comun, alcătuit din trăsături generale, care putea la fel de bine aparţine unui număr nenumărat de alţi indivizi. Era ca şi când aş fi gătit o mâncare şi la sfârşit mi-aş fi dat seama că am uitat să pun tocmai ingredientul de bază, cel care îi dă gustul specific.

În jurul meu exista un spaţiu spiritual în care fiecare obiect sau persoană ocupa un loc numai al lui. Nimic nu mai era egal cu el însuşi, nimic nu se mai limita la propria lui identitate. Totul trebuia contaminat cu microbul conştiinţei mele. O maşină nu mai era o maşină, ci devenea un cifru prin care puteam pătrunde într-un anumit spaţiu din orizontul meu spiritual. Materia îşi pierdea atributele şi devenea reprezentare a ei în plan spiritual.

Gust de ouă clocite. Ştiam intuitiv că e vorba de ouă clocite, deşi nu mâncasem niciodată aşa ceva, sau cel puţin nu-mi aduceam aminte să fi mâncat. Dar era corespondentul în plan gustativ al mirosului de ouă clocite pe care îl simţisem.

Trebuie să scriu, îmi repetam mereu. Trebuie să scriu. Până cuvintele îşi pierdeau sensul şi se transformau în ceva ameninţător şi tăios ce mă lovea din spate ca un cuţit. “Trebuie să scriu.” Ajungeam să le percep doar forma, fără a mai capta şi conţinutul, şi să le rostesc ca şi când ar fi aparţinut unei alte limbi, cu totul neînţelese. Prea multe consoane dure la un loc, de două ori vocala “u”, cea mai fantomatică dintre toate literele alfabetului.

Aveam mereu un caiet lângă mine. Asta ca să îmi notez ideile ce îmi veneau pe neaşteptate în minte sau expresiile încifrate pe care le reţineam în vis. De multe ori eram prea comodă ca să o fac. Alteori nu o făceam pentru că traumele mereu reînnoite de pe urma accidentului nu-mi dădeau pace. Îmi spuneam că, dacă le repet în gând, cu siguranţă n-am să le uit până în zori, dar când mă trezeam dimineaţa, nu aveam nici cea mai vagă idee cum sunau.

Mi-am dat seama la un moment dat că nu eram deloc sigură că pe bătrână o chema Maria, că era un nume pe care i-l născocisem eu pentru că mi se părea că i se potriveşte cel mai bine. Dar la fel de bine ar fi putut s-o cheme în orice alt fel.

No comments: