2

Eu fac parte din cea de-a treia categorie de muritori: cei care ştiu cu exactitate că ziua aceasta e ultimul „azi”. Şi asta mai adaugă un element în plus în formula noastră. Un câine văzut cu ochii condamnatului la moarte va fi radical diferit de acelaşi câine văzut cu acelaşi ochi în acelaşi loc, dar înainte ca omul să fie conştient de condamnarea lui.

Copacul condamnatului la moarte e un obiect preţios, un obiect de colecţie, care se găseşte mai rar decât alţi copaci. Copacul în sine va purta pentru totdeauna fragmente din sufletul celui care l-a privit, va duce cu sine ceva din energia şi tainele acestuia. Copacul nu va mai fi niciodată acelaşi. Poate, dacă ar fi să ne exprimăm poetic, va fi un pic mai trist ca de obicei, poate vântul foşnind prin frunze se va suprapune cu strigătul mut al acelui suflet singur în faţa eternităţii. Cert e că acel copac, copacul_Eu - Condamnatul, va rămâne pentru totdeauna undeva, într-o bază de date personală. Şi chiar şi atunci când baza de date se va şterge, odată cu distrugerea hard discului, el tot va rămâne undeva, în arhivele universului, de unde nimic nu se şterge, şi poate, o dată Dumnezeu îl va scoate la lumină şi-i va da un nou sens. Poate va primi un nou cod şi va deveni altceva, ceva mai mult decât a fost prin faptul că i s-a adăugat ceva.

Să nu uitaţi niciodată – vă spun eu, condamnata la moarte – că undeva există o bază de date cu toate imaginile de pe retina voastră, de la cel mai neînsemnat copac până la zâmbetul celui pe care l-aţi iubit cel mai mult. Nu ştiu cum se foloseşte Dumnezeu de aceste lucruri, dar ştiu că dacă El poate să facă ceva neînchipuit de frumos din nimic, cu atât mai mult va putea să transforme amintirile şi visele voastre în perfecţiune.

E impropriu spus: „Mâine am să mor”. Pentru că mâine nu există. Odată cu ultima frântură de secundă a zilei de azi, ceasul se va opri, arcul va înţepeni în acelaşi loc, mişcarea se va transforma în încremenire. Aş vrea să repet cuvântul „eu” la nesfârşit, poate aşa voi reuşi să mă prelungesc în eternitate. Aş vrea să scriu cuvântul „eu” pe sute de coli de hârtie şi să le împrăştii prin lume. Dar lumea nu ar înţelege. Căci pentru lume „eu” e un termen general, adică „orice eu”. Ei nu înţeleg că mă refer la „eu-eu”, la „eu-unica” şi că azi e ultima şansă să spun acest cuvânt. Mă doare lumina albastră a acestui „eu”, flacăra lui devoratoare. Cui să i-l las moştenire? Cui să-i las moştenire copacii mei, florile mele, albastrul meu, eternitatea mea? Cine are nevoie de ele?