3

Dar întâmplarea pe care am pornit să o spun e legată de acele zile când timpul meu se măsura în pagini citite, îngurgitate în grabă, ca într-o goană contra-cronometru. Mai exact de noaptea aceea magică în care, smuls din programul meu obişnuit, am pornit spre gară încet, îmbătat de parfumul tainic al străzilor lăturalnice, luminate doar de felinare reci şi misterioase. Aerul negru era încărcat de somnul tuturor locatarilor acelor case mari, cu becurile stinse, de fumul viselor prin care aceştia hoinăreau, ieşiţi din ei înşişi. Vise color sau alb-negru, vise cu miros de realitate, de semi-comă sau de veşnicie, mereu altele şi totuşi păstrând întotdeauna ceva asemănător în fiecare dintre ele, un vânt puternic ce le răscolea praful ca o mână întinsă în noapte, de dincolo de timp, de început şi sfârşit.

Motivul călătoriei mele era unul banal, previzibil chiar. Aflasem de o nouă carte pe care o căutam de mult şi care îşi făcuse apariţia într-una din librăriile oraşului vecin. Oraşul meu de provincie avea o singură librărie în centru, ale cărei rafturi erau mai mult goale. Se întâmpla adeseori să-mi cumpăr cărţile din oraşul vecin, dar de obicei, apelam la serviciile şi bunăvoinţa prietenului meu, Frank, singurul pe care îl aveam, dar care ar fi fost în stare să coboare şi în infern pentru mine. De câte ori nu făcuse el câte un drum cu maşina - de altfel destul de veche şi de ramolită până în oraşul vecin numai fiindcă ştia cât de important era pentru mine să obţin o anumită carte la care ţineam şi pe care o căutam de mult. Dar s-a întâmplat ca în acea perioadă, prietenul meu să fie plecat din localitate la o conferinţă, pe o săptămână. Şi nu puteam risca să aştept o săptămână până se întorcea el. Nu că s-ar fi îngrămădit multă lume să cumpere acea carte. De fapt era vorba despre un scriitor destul de necunoscut pe atunci (dar care pe parcurs avea să se consacre şi să câştige aprecierea publicului şi a criticii literare). Motivul pentru care am ales să fac acel pas, pe de-o parte extrem de dureros pentru mine de a-mi permite o ieşire cu trenul, a fost dorinţa nebunească, ce nu mai suporta amânare, de a-i atinge şi mângâia copertele şi filele, de a o simţi aproape, de a-mi încălzi sufletul la lumina cuvintelor ei, într-o dulce intimitate, asemănătoare doar îmbrăţişării pătimaşe dintre doi îndrăgostiţi.

Probabil că v-am plictisit deja destul cu toate aceste amănunte neinteresante, deşi nu aceasta a fost intenţia mea. Se vede că pur şi simplu nu am vocaţie de scriitor! Şi nu o spun dintr-o falsă modestie ci pentru că îmi e atât de greu să îmi adun cuvintele şi ideile, iar atunci când o fac, mă exprim cu atâta stângăcie încât cred că mai degrabă îmi îndepărtez cititorii decât mi-i apropii de suflet.

Înaintam prin noapte, tăcut şi absorbit de tot ce se întâmpla în jurul meu, de fiecare zgomot, de fiecare foşnet, de fiecare mişcare. Majoritatea caselor pe lângă care treceam erau cufundate în linişte şi întuneric. Dar îmi aduc aminte că, la un moment dat, am zărit o lumânare arzând discret la o fereastră. O singură lumânare în noapte. Am aruncat o privire înăuntru şi m-a întâmpinat imaginea unei păpuşi bucălate, în rochiţă verde cu dantele, zâmbind de pe pervazul ferestrei. Atât. O păpuşă şi o lumânare. Singurele talismane care mi-au vegheat drumul în acea noapte. Amintirea lor mă face uneori şi astăzi să lăcrimez, căci pierdut într-o lume pustie, într-o mare de clipe, pe o cărare pe care mergeam fără să-mi înţeleg rostul, am găsit în ele un strop din intimitatea unui cămin, din acel "acasă" după care tânjeam.

Am ajuns în gara tăcută cu icoana aceea în suflet, fără să ştiu că ea prevestea într-un fel ciudat şi tainic ceea ce urma, uriaşa transformare pe care acea noapte avea să o aducă în sufletul meu pentru totdeauna. Femeia de la bilete era somnoroasă şi ursuză. Nici măcar nu şi-a ridicat privirea. Mi-a numărat banii cu gesturi automate şi mi-a întins biletul. NU şi-a ridicat privirea. Pentru alţii ar fi putut părea o ofensă. Pentru mine era o binecuvântare. I-am mulţumit în gând lui Dumnezeu pentru asta. Deşi nu eram un tip prea bisericos (mai mult pentru că situaţia nu îmi permitea să frecventez biserica), aveam o credinţă. Trecusem în viaţă prin câteva momente în care divinitatea mi s-a revelat în chipul cel mai minunat cu putinţă, şi ar fi fost un act de insensibilitate să mă îndoiesc de existenţa ei. Prin însăşi firea mea eram predispus spre stări extatice şi le trăisem nu o dată din plin în momentele mele de singurătate şi meditaţie.

Peronul era şi el pustiu. Vreo doi-trei oameni răsfiraţi pe ici-colo aşteptau sosirea trenului. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am urcat şi eu în ultimul vagon, aşa cum obişnuiam, şi am pornit să-mi caut un compartiment gol. De obicei nu trebuia să umblu mult ca să găsesc, dar de data aceasta, ca un făcut, se găsea cel puţin o persoană în fiecare compartiment pe lângă care treceam.