3


Alerg sălbatică prin grădini. Lumea e un cimitir uriaş. Peste tot, mirosul morţii. Pe pielea mea sunt linii care spun poveşti, litere ciudate, hieroglife... Nimeni nu le-a citit vreodată... Vor rămâne în baza de date a lucrurilor care au trecut neobservate. O carte uitată pe raft, pe care n-a citit-o nimeni. Mă doare dorinţa de a lăsa ceva, ceva din mine.

Azi. Dimineaţă. Soare. 21 grade celsius. Trăiesc într-o lume în care există grade celsius, şi dimineaţă, şi soare. Aş vrea să duc cu mine o listă cu toate lucrurile. Dar ştiu că lista va rămâne aici. Nimic nu-mi va aduce aminte, când voi fi altceva în univers, de gradele celsius, de copacii cu flori albe şi roz, de pisicile vărgate şi de cuvintele care încep cu litera „i”. De ce există atâtea lucruri, dacă nu mi se dă voie să iau nimic cu mine? Şi cuvintele... Doamne, cât mă dor acum cuvintele...

Poate într-o zi voi şti toate limbile pămîntului. Nu. Greşit. Poate într-o zi voi fi toate limbile pământului. Greşit. Pentru că nu există „zi”, nu există „poate”, încă nu ştiu nimic din ce există. Poate că nu există nici „există”.

Cum a început ultimul azi?

Cu prima clipă a dimineţii, în care am zărit lumina prin perdeaua roşietică a pleoapelor. Era aceeaşi lumină dintotdeauna, lumina_Eu, contaminată cu microbul conştiinţei de sine a condamnatei la moarte. Salonul uriaş, patul gol de lângă mine. Cearşafurile albe, hainele de pat de un alb imaculat. Soarele – bolnav de lumină albă, dureroasă. Soarele meu era un soare trist, bolnav, de sanatoriu. Ca un neon deasupra unei mese de operaţii. Ca un neon cu conştiinţă, pulsând prin venele celui operat.

Eram de multă vreme aici şi mă simţeam atât de singură. Încercam să fur băncilor povestea celor care au stat pe ele. Dar risipa de suferinţă întipărită peste tot mă deprima. Lumea-eu era un salon de spital, cu neoane, cu mirosul de farmacie, cu tăcerea întreruptă din când în când de ţipete. Şi peste tot, amprenta „ultimului azi”. Sentimentul că am dormit prea mult, că o parte din mine doarme şi când sunt trează, doarme mereu, tocmai pentru că în lumea-sanatoriu ţi se face somn instantaneu numai de la mirosul de medicamente şi de la luminile obositoare de neon.

E prea târziu. Cuvintele s-au spus şi s-au repetat de atâtea ori. N-a mai rămas nici un cuvânt nespus. Ce rost au cuvintele, dacă spun numai ceea ce s-a mai spus? Cuvintele ar putea să ne salveze, dacă ar aduce ceva nou. Dacă ne-ar deschide porţi spre lumi închise... cuvintele sunt parole doar pe calculator... în realitate există încă multe spaţii fără parolă, ca o uşă al cărei cheie a fost aruncată în abis. Trăim într-un univers cu uşi fără chei, cu spaţii fără parolă... sau poate e vina noastră, poate uşile au chei, dar noi suntem prea inferiori să le găsim. Spaţiile au parolă dar noi suntem prea înapoiaţi să descoperim sistemul de criptare.

No comments: