4

Poate vă întrebaţi cum puteam să intru eu, cu fobia mea de oameni, într-o librărie, în miezul zilei, când şi noaptea mă feream de semenii mei ca de ciumă. Adevărul este că aveam o cunoştinţă în oraş la care apelam pentru a-mi face cumpărăturile. Un bătrân surd şi aproape orb, căruia trebuia să îi dau câţiva bănuţi în plus şi o foaie de hârtie pe care scriam citeţ numele autorului şi al cărţii. Hârtia trebuia înmânată librarului, odată cu banii, împachetaţi şi ei într-un plic, pentru orice siguranţă. Librarul îi dădea bătrânului cartea şi restul banilor iar bătrânul îmi înmâna mult-doritul exemplar într-un loc ferit de la capătul oraşului, unde ne întâlneam de obicei. Cât despre rest îl lăsam de obicei cerşetorului, care se bucura ca şi cum i-ar fi căzut în mână o mană cerească.

Era o procedură destul de complicată, care lua mult timp, fiindcă bătrânul era şchiop şi se deplasa destul de încet cu cârjele lui, iar eu în tot acest timp, trebuia să stau ascuns între ruinele unui castel părăsit de la periferia oraşului, continuându-mi, bineînţeles, lecturile mele. Aveam grijă să am la mine cel puţin o carte din care devoram pagini întregi până la întoarcerea omului meu de încredere. Dar acest lucru se întâmpla numai în cazurile în care Frank lipsea de acasă, căci de obicei, nu trebuia decât să îl chem la telefon, rugându-l să-mi aducă exemplarul sau exemplarele de care aveam nevoie, şi seara era prezent deja la mine, în modesta mea locuinţă, cu nepreţuitele comori.

Cred, sunt convins chiar de faptul că e o adevărată minune să întâlneşti într-o viaţă de om un băiat ca şi Frank. Cam rar un asemenea exemplar în zilele noastre şi nu încetez nici astăzi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a adus în cale. În afară de bătrânul cerşetor orb, surd şi şchiop şi de o bătrână cu vederea slăbită care venea din când în când să îmi facă curăţenie în casă în schimbul câtorva bănuţi, Frank era singurul meu contact cu oamenii, cu lumea din afară. Dar am să vă povestesc altădată când şi în ce împrejurări l-am cunoscut pe bunul meu prieten. Tot ce pot să vă spun acum în câteva cuvinte despre el e că pe atunci era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, student eminent la două facultăţi, la Filozofie şi Medicină. Iar acum, în momentul în care scriu, e medic renumit, filosof şi om de ştiinţă cu câteva zeci de volume publicate, cu două doctorate, profesor universitar la mai multe facultăţi, ţinând conferinţe în ţară şi în străinătate, apreciat peste tot. Un om care în ciuda acestor realizări şi merite deosebite şi-a păstrat modestia şi o anumită candoare, o căldură sufletească, un suflu duios de spiritualitate care l-a făcut încă din fragedă tinereţe să-şi găsească în mine cel mai bun prieten.

De fapt, totul a început altfel. Mai întâi cred că l-a atras tocmai acea latură a fiinţei mele care mă deosebeşte de ceilalţi oameni. Mi-a mărturisit mulţi ani mai târziu că la început a văzut în mine doar un caz clinic. Un caz care l-a fascinat ani de zile, dându-i nopţi întregi de nesomn. A devenit dependent de mine, de conversaţiile noastre, de prezenţa mea. Îmi analiza cele mai subtile reacţii cu o patimă diferită de răceala cu care analizează un psiholog, asemănătoare mai degrabă pasiunii calde ale unui îndrăgostit. Cred că la un moment dat l-am fascinat atât de tare încât a ajuns să mă iubească, să simtă pentru mine un soi de atracţie ciudată care ar fi putut părea bătătoare la ochi şi nelalocul ei pentru cineva prins în plasa strâmtă a prejudecăţilor. Dar nu mulţi ştiau de relaţia noastră, dacă aş putea să o numesc aşa. Pe parcursul vieţii mele de pustnic, am reuşit să învăţ să mă ascund atât de bine încât să nu devin obiectul curiozităţii gloatei. Am încercat să fac totul cu atâta discreţie încât să nu stârnesc niciodată interesul, căci ştiam că acest lucru ar fi fost fatal pentru mine. Nu voiam cu nici un preţ să mă transform într-un soi de legendă prin partea locului, nici ca alţii să câştige o avere de pe urma mea, transformându-mă într-un fel de atracţie turistică. De fapt nu prea mă interesa ce se spunea despre mine atâta timp cât eram lăsat în pace, singur cu cărţile mele, în universul meu supratemporal, liber să mă abandonez în voie voluptăţii lecturii, să-mi satisfac apetitul exagerat ce mă făcea să devorez orice carte îmi cădea în mână. Şi totuşi n-am reuşit să scap în totalitate de nasul băgăreţ al celorlalţi (căci pe vremea aceea lumea pentru mine era în mod clar împărţită în două: pe de-o parte eul meu, acea excrecenţă a conştiinţei exacerbate, iar pe de alta ei, ceilalţi, o mare informă de oameni, de chipuri fără identitate, fără nume, şterse, alergând la grămadă sau care încotro într-o permanentă goană, absurdă, fără sens, către o destinaţie fără contururi precise, spre acel "mai bine" atât de vag de care ne agăţăm adeseori ca de ultimul colac de salvare). O gloată zgomotoasă, în care voci de femei şi voci de bărbaţi se amestecă şi se suprapun, pierzându-şi identitatea, transformându-se într-o notă disonantă, prelungită până la insuportabil (astfel încât de la un moment nu mai îţi dai seama dacă seamănă mai mult cu un hohot de râs strident, haotic sau cu un vaier de bolnav în agonie).