4

Medicul avea un picior de lemn şi o lumină ciudată în ochi. Vorbea puţin, iar atunci când o făcea, vocea îi tremura. Avea aproape întotdeauna un zâmbet complice în colţul buzelor, Un zâmbet abia perceptibil, care îl definea. Era un surâs trist, prin care parcă ar fi vrut să-mi spună că e conştient de rana comună pe care o purtăm. Că eram amândoi victimele unui cerc uriaş, care se rotea cu o viteză ameţitoare, ameninţând să ne zdrobească dacă nu reuşeam să ţinem pasul cu el. Noi eram veşnicii rămaşi în urmă. Vinovaţii fără vină. Infectaţi cu microbul existenţei. Bolnavi de viaţă. Atinşi la cea mai firavă adiere de vânt. Existenţialiştii.

Pe alte meridiane, oamenii se însurau şi se măritau, construiau case, făceau afaceri, ne înmulţeau specia. Îşi ascundeau defectele şi bolile cu o abilitate perfecţionată în timp şi îşi afişau aşa-zisele calităţi fizice şi psihice, laolaltă cu casele, pământurile şi toate celelalte bunuri pe care le posedau. Duceau tratative. Cel care reuşea să-şi mascheze cel mai bine slăbiciunile câştiga lupta. Fata mergea după băiatul care avea cel mai puţine defecte şi cel mai mulţi bani în bancă. Şi care era, bineînţeles, de familie bună. Făceau copii, pe care îi educau în acelaşi spirit. Îi trimiteau la facultate ca să le asigure statutul de tineri de bună speranţă. Studiile superioare aveau trecere. La fel ca şi bunele maniere şi stilul, modul de a se îmbrăca, de a se parfuma, de a-şi lustrui frazele. Exclus rebelii şi teribiliştii. Şi bolnavii, care automat primeau alt regim, ieşind de la început din orice calcul.

Undeva, pe alte ţărmuri, oamenii îşi construiau castele de nisip. Se jucau la început şi se trezeau că jocul lor se transformă pe nesimţite în realitate.

„Eu eram mama, tu erai tata. Noi doi ne măritam. Eu îmi puneam cremă pe faţă, ruj pe buze şi lac pe unghii, îmi luam poşeta şi plecam la birou. Apoi veneam iar acasă şi trebuia să avem bebe. Tu te uitai la mine că aveam burta mare şi râdeam amândoi. Eu voiam cireşe şi banane şi tu îmi aduceai, până copilul era destul de mare ca să vrea să iasă din burtă. Şi atunci eu plângeam şi mă ţineam de burtă, şi tu îl chemai pe nenea doctoru, care scotea copilul. Şi ne certam ce nume să-i punem. Dacă era băiat, tu voiai să-l cheme ca şi pe tine, eu voiam să-l cheme ca pe frumosul ăla din telenovelă. Şi tot ne certam până ne împăcam şi îi puneam două nume. Şi bebe-ul plângea şi făcea pe el.. şi noi schimbam scutece până creştea mare şi făcea pipi în oliţă. Îl duceam de mână la grădiniţă, unde la început urla că vrea acasă, apoi se învăţa şi el să se joace de-a „eu eram mama, tu erai tata,” ” şi totul era bine.

Nici moartea nu îi scotea din tiparele lor. Cei rămaşi se îngrijau să rămână în urmă un mormânt la fel de fastuos ca şi întreaga lor viaţă. Iar drumul pe care cel plecat îl străbătea singur acolo, dincolo de tot ce fusese aici, nu-l mai ştia nimeni. Era o modă să plângi la înmormântări şi să te îmbraci în negru. Era o modă să dai o masă la care să chemi rudele şi cunoscuţii. Şi de la amintiri despre răposat se ajungea la glume cu sau fără perdea. Dar lumea nu se oprea, mergea mai departe. Rari erau cei pe care moartea cuiva apropiat îi făcea să depăşească un nivel de existenţă, să treacă de un prag iniţiatic. Totul se derula orizontal, tipic, neliniştea generatoare de forţe de geniu era redirecţionată spre lucruri mărunte, convenţionale, iar eventualele zvâcniri ale sufletului în încercarea de a se ridica deasupra lui însuşi erau catalogate drept dereglări şi trecute în categoria viciilor sau a bolilor ruşinoase care trebuiau ascunse cu orice preţ.

Aceasta era lumea din care venisem, sau cel puţin o parte din ea. Aceasta era încă lumea multora din oamenii care veneau la mine în vizită sau treceau în biroul alăturat ca să li se întocmească acte. Aceasta era lumea care nu îmi mai aparţinea şi căreia nu-i mai aparţineam. Căci se crease dintr-o dată o disproporţie, un vid extraordinar între viaţa mea din afară şi cea dinăuntru, între modul în care eram percepută de oameni şi modul în care mă percepeam eu însămi, în încercarea de a da un sens experienţei mele. Mă transformasem dintr-o dată într-un personaj de teatru expresionist, fără nume, fără identitate, personaj a cărui singură latură vizibilă a existenţei era boala. Mi se spunea Bolnava. Atât. Oamenii intrau grăbiţi, întrebau „Ce face bolnava?” şi apoi îşi vedeau de treburile lor, fără să mai aştepte răspunsul. Bătrâna Maria le răspundea tuturor cu bunăvoinţă, clătinând uşor din cap: „Astăzi e mai bine” sau „Încă are dureri foarte mari” sau „Începe să-şi revină”.