5

Eram cunoscut de mulţime ca "Proprietarul casei fără ferestre". Şi asta fiindcă, într-adevăr, spre deosebire de majoritatea celorlalte clădiri, casa mea nu avea ferestrele spre stradă, ci spre curte, spre interior, ascunse de ochii celorlalţi. Era o privelişte destul de stranie să vezi o casă fără ferestre în şirul acela lung de case cu geamuri uriaşe, care de care mai căscate, avide de lumină, concurând una cu alta în încercarea de a înghiţi o cantitate cât mai mare de raze solare. Ferestrele casei mele dădeau înspre miazănoapte, deci în casa mea nu pătrunseseră niciodată razele soarelui.

Nici unul dintre vecinii mei nu mă văzuse, şi asta pentru că ieşeam foarte rar, iar atunci când o făceam, nu depăşeam perimetrul curţii mele, izolate cu o poartă uriaşă de lumea exterioară. La început curiozitatea locuitorilor mi-a cam tulburat liniştea. Nu numai fiindcă unii dintre ei au ajuns până acolo încât să se caţere pe gard sau pe poartă ca să poată arunca o privire în curte. Ci mai ales deoarece, datorită acuităţii simţurilor mele, intuiam prezenţa unei tensiuni supărătoare în aer. Erau zile şi nopţi în care această tensiune devenea insuportabilă, mă apăsa, mă sufoca, îmi lua tot aerul, simţeam că nu sunt lăsat în pace, că devenisem peste noapte preocuparea principală nu numai a vecinilor mei ci şi a locuitorilor din oraşele vecine. M-am consultat cu Frank, bunul meu prieten, cerându-i un sfat în problema asta. Singurul lui sfat a fost să le dau oamenilor ceea ce doreau. Era unicul mod în care îmi puteam recâştiga liniştea şi intimitatea. La început m-au şocat vorbele lui, dar în scurt timp mi-am dat seama că avea dreptate. Cu preţul unui efort nebănuit, trebuia să rup o dată şi pentru totdeauna misterul ce mă învăluia, să înfund gura lumii, aruncându-le adevărul în faţă, şi astfel să mă asigur că mă vor lăsa în pace cel puţin pentru un timp. Intuiam nesiguranţa lor cu privire la mine, nesiguranţă ce aproape îi îmbolnăvea, determinându-i să facă tot felul de presupuneri pentru a-şi potoli curiozitatea care îi rodea. Atâta timp cât rămâneam un mister, această boală a lumii nu avea cum să se vindece. E sădită în sufletul omenesc dorinţa irezistibilă de a ridica cu orice preţ vălul care acopere un mister, de a ştii totul, de a dezvălui mai ales ceea ce e ascuns în mod deliberat, căci în aceste cazuri li se oferă şi garanţia că dorinţa lor de senzaţional va fi întrucâtva satisfăcută.

Mi-au trebuit zile şi nopţi întregi de nesomn în care să pun la cale planul meu de acţiune. Trebuia să planific totul cu grijă, în cele mai mici amănunte: locul, timpul, împrejurările în care aveam să fac poate cel mai mare efort al vieţii mele. Trebuia să mă asigur că e momentul cel mai potrivit, că riscurile erau minime, că şansele ca planul meu să dea roadele aşteptate erau de 100%.

Nu dispun de timpul şi mai ales de calmul necesar pentru a vă povesti cum a decurs totul în amănunţime, dar ideea e că a mers. A fost dureros şi extrem de disconfortant pentru mine, dar a meritat. I-am dat lumii hrană pentru mult timp, şi, deşi am continuat să fiu în centrul atenţiei câteva săptămâni bune, în cele din urmă a biruit proverbul conform căruia "Orice minune ţine trei zile." Încet, încet, s-au calmat spiritele, m-am calmat şi eu, lumea a primit ceea ce voia şi a început să uite; eu mi-am recăpătat liniştea şi intimitatea mult dorită, am putut respira în voie din nou, continuându-mi viaţa în acelaşi ritm de până atunci.