6

Când am ajuns în dreptul compartimentului şi am zărit-o pe ea, am avut pentru o clipă impresia că văd un înger într-o mare de lumină. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, avea părul blond până la brâu. Era atât de frumoasă, atât de curată în somnul ei lin, şi lipsit de griji. Mi-au trebuit câteva minute bune să-mi dau seama că era de fapt o fiinţă umană, o fetiţă îmbrăcată în alb, o fetiţă adormită într-un compartiment de tren, singură în mijlocul nopţii, pierdută ca o prinţesă în visurile ei îndepărtate. Era atât de frumoasă încât ceva din mine a rămas pentru totdeauna acolo să o privească ca pe ceva straniu şi nefiresc în acel moment, în acel loc, la acel ceas de taină.

Să fi avut vreo 15 -16 ani. Era oricum la răscrucea dintre cele două etape din viaţa unei fete, adolescenţă şi maturitate. Era la vârsta aceea când corpul fetelor capătă o aură tainică, diafană, şi în acelaşi timp ceva carnal, un amestec de materialitate şi spiritualitate care te fascinează.

Dacă m-aş fi ghidat după legile universului meu, aş fi plecat mai departe să-mi caut în continuare un compartiment gol. Din compartimentul vecin se auzea grotesc şi sumbru vocea unui beţiv înjurând. Am privit imaginea din faţa mea sau mai bine zis mi-am odihnit privirea pe fiinţa aceea gingaşă, ruptă de lumea în care trăiam şi al cărei reprezentant cel mai de jos tocmai îl auzisem, smulsă din întuneric, pierdută acolo în oceanul acela de lumină, ca într-o galaxie atemporală. Ceea ce ochii îmi vedeau nu se potrivea cu ceea ce îmi auzeau urechile. Organele de simţ reacţionau diferit la stimuli diferiţi şi contrastul dintre aceste reacţii era atât de strident încât mă durea ca o rană supărătoare, necicatrizată.

Şi dintr-o dată, am ştiut că nu puteam să plec. Ea era acolo, în frumuseţea ei inocentă şi îmbietoare, singură în miez de noapte, singură şi adormită. Ar fi reprezentat o atracţie irezistibilă pentru orice bărbat lipsit de scrupule şi aprins de poftă, în căutare de pradă. Nu puteam înţelege ce căuta o fiinţă ca ea acolo, la acel ceas al nopţii, neînsoţită de nimeni, supusă atâtor pericole ce o pândeau din umbră ca nişte pisici flămânde cu ochi aprinşi de o poftă diavolească, cu voluptatea vânătorului care îşi hărţuieşte prada până la epuizare. Nu puteam înţelege de unde, din ce altă lume îmi răsărise în cale apariţia aceea cerească, dar simţeam ceva în interior, o durere dulce-amară, care îmi dădea de ştire că nu puteam să o las acolo, că aveam o datorie faţă de ea şi faţă de mine însumi, eu, care nu eram dator nimănui, eu care făceam un adevărat ritual din evitarea oricărei prezenţe omeneşti în apropierea mea. Aveam în faţă un drum cu două ieşiri. A treia nu exista. Puteam să plec, urmându-mi principiul de la care altădată nu m-aş fi abătut pentru nimic în lume. Sau puteam să rămân, urmându-mi instinctul de a proteja o fiinţă nevinovată care se afla în pericol. Exista, ştiam, un risc nemaipomenit în această hotărâre nebunească a mea. Atât eu cât şi ea am fi fost într-un pericol permanent. Obsedat de teama că s-ar fi putut trezi din somn şi m-ar fi putut vedea, n-aş mai fi avut nici un moment de linişte pe tot timpul călătoriei care avea să dureze câteva ore bune. Aş fi tresărit la fiecare mişcare a ei, la cel mai mic zgomot. În schimb ea, dacă s-ar fi trezit, ar fi fost într-un pericol şi mai mare. Nu o cunoşteam, dar îi intuiam sensibilitatea şi mă gândeam cu groază cum ar fi putut reacţiona dacă m-ar fi văzut deodată în faţa ei, un intrus în sanctuarul acela de lumină. În general oamenii aveau cele mai ciudate reacţii la contactul vizual cu chipul meu. Şi cum şi-ar fi putut oare explica prezenţa mea acolo dacă nu bănuindu-mă de scopuri dintre cele mai necurate? Ar fi putut ea să înţeleagă vreodată ce gânduri, ce porniri mă îndemnaseră să intru acolo şi mai ales cu preţul cărui sacrificiu o făcusem? Ar fi trebuit să fie o sfântă ca să pătrundă într-atât de adânc dincolo de aparenţe! Am stat minute în şir în faţa uşii, pe gânduri, prins poate în cea mai mare dilemă a vieţii mele. Ceea ce m-a făcut în cele din urmă să iau o decizie a fost un incident banal, dar care pentru mine era un semn trimis din cer ca să-mi arate calea. Aproape că mă hotărâsem să plec, învins de laşitatea şi egoismul meu, după care mai mult sau mai puţin justificat mi-am ghidat toată viaţa în relaţiile mele cu oamenii. Dar chiar în acel moment, din compartimentul celălalt s-a auzit din nou vocea grotescă, bâlbâită şi împiedicată a beţivului, rostind nişte cuvinte vulgare pe care probabil ea nici nu le-ar fi înţeles. Dar mie îmi era de ajuns. Cu inima strânsă de o duioşie tainică, ca un fir invizibil de intimitate între mine şi ea, îmbătat de voluptate, am intrat, cu grijă să nu fac prea mult zgomot. În sufletul meu tânjeam să fiu lângă ea, măcar câteva clipe în plus, să o privesc, să îmi las privirea să o îmbrace cald şi adorator ca pe o prinţesă, ca pe o zână fermecată, pe care eu aveam datoria să o ocrotesc. Era un sacrificiu? Era un privilegiu?

M-am aşezat pe cealaltă banchetă, lângă fereastră, cu ochii pierduţi în noaptea neagră de afară. Deşi crezusem că-mi va fi uşor, pur şi simplu nu puteam să îmi îndrept privirile spre ea. Era ceva obscen, impudic în a privi prea insistent o fată adormită. Era ca şi cum aş fi profitat de somnul ei, invadându-i intimitatea cu privirile mele de câine bolnav. Oricât de curate mi-ar fi fost intenţiile, nu puteam să-mi înlănţuiesc anumite instincte şi porniri ce năvăleau asupra mea, umplându-mi fruntea cu un soi de transpiraţie rece. Nu puteam să nu mă înfior privindu-i braţele goale, atârnând graţios, scandalos de apetisante, în inocenta lor voluptate, nu puteam să nu simt un nod dureros în gât, urmărindu-i mişcările fine ale pieptului, cu sânii abia înmuguriţi ridicându-se şi apoi căzând în ritmul unui poem pus pe note şi dus până departe, la porţile infinitului. Dar exista ceva în mine, o stupidă pudoare care mă împiedica să mă las în voia acelei beţii a simţurilor, ceva ce îmi repeta neîncetat cu o nesuferită luciditate că nu puteam să mă bucur de toate acestea. Cred că în adâncul sufletului meu s-a înrădăcinat un anume puritanism de-a lungul nesfârşitelor mele ore de singurătate. Cred că ducând o viaţă de pustnic, câştigasem ceva din obsesia acestor oameni de a lupta împotriva ispitelor carnale. Simţeam că trebuia să-mi ţin în frâu imaginaţia şi instinctele, căci orice scăpare de sub control, mie, după atâta abstinenţă, mi-ar fi fost fatală, ca apa ce ani de zile şi-ar fi săpat drum în stâncă, şi eliberată în sfârşit printr-o crăpătură, năvălea acum cu puterea unui trăsnet, fără a ţine cont de nimic. Imaginaţia mea îmi juca feste, era vie, aprinsă, nu trebuia decât să mă las o clipă în voia ei şi puteam trece uşor de la agonie la extaz. Încercam senzaţii dintre cele mai stranii, copleşitoare şi profunde.