7

Dialogurile mele cu medicul s-au limitat la început la câteva replici aparent banale, dar dincolo de ele se afla întotdeauna mai mult, se ascundeau lucruri care nu puteau fi traduse în cuvinte. Venea de obicei noaptea sau după lăsarea serii, pentru că în restul zilei era ocupat la spitalul unde lucra. Îmi povestea uneori despre spitalul lui cu un sentiment de mândrie mascată de exagerata lui timiditate. Era un spital modern, dotat cu cea mai modernă aparatură şi cu cei mai buni medici. Bineînţeles, era mult prea modest ca să recunoască această a doua parte, dar era lesne de înţeles. Avea reputaţia unui medic excelent. Scria poezii, dar nu spunea la nimeni, le scria şi apoi uita de ele şi nu le mai da nici o importanţă, ca şi când ar fi fost complet lipsite de valoare. Avea o grămadă aruncate în dezordine prin buzunare şi prin geantă, pe bucăţi de hârtie mâzgălite. Când i-am descoperit prima poezie, căzută lângă patul meu, am citit-o în taină, cu sufletul înduioşat, iar a doua zi, într-un elan de bună dispoziţie i-am recitat-o cu voce tare. Era o poezie tristă, marcată de drama lui sufletească. S-a înroşit la faţă (avea o faţă pe care se vedea cea mai mică schimbare de nuanţă) şi ochii au început să-i clipească incontrolabil, într-un tic nervos.

- De ce nu încerci să le publici undeva? De ce nu spui nimănui că scrii?

- Pentru că nu scriu decât pentru mine însumi.

Era unul dintre acei oameni care se tem mereu să nu arate prea mult din sufletul lor, de teamă să nu fie răniţi. Trăia în permanenţă obsesia că, prin tot ceea ce spune, se trădează pe sine, că dincolo de fiecare cuvânt se ascunde ceva intim şi extrem de dureros, ca şi când ceilalţi ar fi fost tot atât de conştienţi de acest lucru ca şi el. Roşea des, ori de câte ori avea impresia că a spus ceva din care ceilalţi ar fi putut să înţeleagă drama lui sufletească. Nu îşi dădea seama că majoritatea oamenilor sunt lipsiţi de intuiţie în acest sens. Pentru el existau cuvinte tabu, pe care nu putea să le pronunţe niciodată, pentru că el considera că au o legătură mai mult sau mai puţin evidentă cu handicapul lui. La unele legătura era atât de îndepărtată, încât ar fi fost nevoie cel puţin de un psihanalist ca să o descifreze, dar el nu-şi dădea seama de asta şi era convins că toată lumea înţelege exact ceea ce nu voia el să înţeleagă. Reacţia lui era promptă şi violentă chiar şi când îi auzea pe alţii pronunţând aceste cuvinte. Legăturile pe care le făcea erau dintre cele mai bizare. Unele semantice, altele strict fonetice. Evita să pronunţe denumirea oricăror obiecte din lemn, de parcă cineva ar fi făcut imediat legătura cu piciorul lui de lemn (care în realitate era o proteză făcută din alt material, dar lumea se obişnuise cu sintagma „picior de lemn”). Evita orice cuvânt care se terminau în „eză”, pentru că ar fi putut să fie asociat cu cuvântul proteză. Evita să folosească noţiuni care conţineau în definiţia lor ideea de mişcare, de deplasare şi cred că ar fi murit pe loc dacă cineva ar fi pronunţat cuvântul „şchiop” în prezenţa lui. Eliminându-le pe toate, îi mai rămâneau foarte puţine cuvinte de rostit.

Chiar şi propria lui profesie de medic îl făcea să roşească, pentru că era asociată cu alte cuvinte precum „boală”, „defect”, „suferinţă”, cuvinte care la rândul lor îl atingeau în punctul sensibil. Ca să nu mai vorbesc de pacienţii lui, de oamenii bolnavi în general, care aveau o influenţă deosebită asupra lui şi faţă de care avea un sentiment complex şi contradictoriu, un fel de amestec de milă bolnăvicioasă şi idolatrie.

Dar cu mine se obişnuise deja şi felul meu de a fi îl ajuta să uite uneori de aceste sentimente. Atunci rolurile se inversau. Eu deveneam medicul, iar el pacientul. Când râdea, o făcea mereu cu teama să nu fie ridicol. Suferea de o dilatare nefirească a conştiinţei de sine. Ca şi cum în permanenţă s-ar fi aflat în faţa unei camere de luat vederi, cu reflectoarele aţintite asupra lui, umilit de lumina lor necruţătoare, sălbatică, fără menajamente. Cred că nici atunci când era singur nu reuşea să scape de această impresie. Când mă simţeam mai bine, încercam să-l scot din starea în care se afla, făcând glume pe socoteala lui, şi, paradoxal, glumele mele păreau să-i dea încredere în sine. Mi-am dat seama că aceasta putea fi cheia spre sufletul lui. Contrar aparenţelor, admira inteligenţa, umorul delicat şi ironia duioasă. Poate că toate acestea îl ridicau de la nivelul autocompătimirii la un nivel superior, unde se simţea mai valoros şi mai puternic. Nu mi-a trebuit mult să constat că, dacă foloseam tonul adecvat, puteam să abordez inclusiv subiectele tabu, fără să-l deranjeze. Eram complici în jocul nostru ciudat, şi asta îi dădea un sentiment de siguranţă.