8

O chema uneori Maria, alteori Soledad, Inga sau Elsa, dar de cele mai multe ori Jasmine…frumoasa şi curata mea Jasmine, pe care o răpisem cu o duioasă cruzime din casa părinţilor ei. Acolo trăia fără griji, surâzătoare, blândă, şugubeaţă, o rază de soare printre fraţi şi surori mai mici care o priveau adorator ca pe o zeiţă.

O iubeam în taină de ani de zile, o urmăream trist şi flămând de ea, din umbră, de la adăpostul perdelelor negre ale casei mele. Până într-o zi m-am decis. Jasmine trebuia să fie a mea. Dintre toate femeile de pe pământ, fecioara Jasmine, cu tulburătoarea ei inocenţă, îmi era sortiră mie, la fel cum firul plăpând de iarbă e sortit pământului, lutului negru care îl ţine strâns captiv într-o îmbrăţişare pătimaşă. O iubeam. Cu trup şi suflet. Aşa cum ştiam eu iubi, pur şi carnal, angelic şi demonic, crud şi tandru, întunecat şi luminos, cu ambii poli ai fiinţei mele, cu toată intensitatea trăirilor atingând punctul culminant. Trupul meu ardea, sufletul mă durea ca o rană deschisă, ca un nor roşietic pe cerul toamnei. O doream, îi doream tinereţea, frumuseţea, doream să o posed la fel cum pământul îşi posedă cadavrele, sălbatic, crud, nebuneşte, într-o încleştare pătimaşă, excitat de ceea ce era mai firav şi mai gingaş în fiinţa ei. Nu doream să o rănesc. Doream să o ocrotesc de tot ceea ce ar fi putut să îi facă rău. Dar nu şi de mine. Pentru că eu o iubeam, şi simţeam că iubirea mea era mai presus de orice, mai presus chiar decât teama ce-aş fi citit-o în ochii ei de copil, albaştri, îngereşti, nevinovaţi şi mereu întrebători. M-aş fi dăruit cu totul ei, i-aş fi dăruit totul, totul, dar nu şi libertatea. Nu încă. Trebuia mai întâi să o învăţ să mă iubească, să-i devin indispensabil, răul necesar din viaţa ei, s-o fac să înţeleagă arsura focului ce mi se aprinsese în suflet din clipa în care ochii ei lini şi răcoroşi au pătruns atât de tainic pe cărări de-atâta timp nestrăbătute de nimeni.

Şi într-o zi mi-am pus planul în aplicare. Am răpit-o şi am purtat-o pe braţe leşinată, învăluită în rochia ei albă, prin camerele întunecate ale casei mele, până în odaia pe care i-o destinasem ei şi numai ei. Plângând cu lacrimi mari cât boabele de grindină, cu inima frântă pentru ea şi pentru mine, am legat-o în lanţuri zornăitoare, i-am pus verigi grele la mâini şi la picioare, am imobilizat-o acolo, pe patul acela uriaş ce ne era destinat nouă, de îndată ce ea avea să înţeleagă profunzimea acestei nuntiri. Apoi mi-am lăsat capul pe mâinile ei albe, prinse în verigi, şi am rămas acolo plângând până a dat primele semne de trezire.

Patul fusese pregătit din timp, cu ani de zile înainte, special pentru ea, iar lanţurile şi verigile care acum o imobilizau pe suprafaţa lui moale, printre perne şi plapume albe, parfumate, fuseseră bătute cu piroane în scheletul lui de lemn pentru mai multă siguranţă. În momentele mele de singurătate, înainte de venirea ei, petreceam uneori ore întregi în camera aceea magică unde totul era alb, în afară de lanţul cu verigi, şi priveam cu dragoste şi duioşie patul acela. Ştiam că pe ea o aşteaptă, pe ea, prinţesa viselor mele, îngerul alb care avea să aducă soarele în noaptea fără nici o stea a vieţii mele. Mi-o închipuiam încă de pe atunci dormind leşinată înaintea privirilor mele, cu pieptul săltându-i-se uşor şi apoi coborând în ritmul bătăilor inimii mele. Iar acum o aveam înaintea mea, vie, fragedă, emanând un parfum tainic ce-mi înnebunea simţurile, mai frumoasă decât orice închipuire, mai reală decât viaţa însăşi, cu pielea albă şi fină a mâinilor contrastând puternic cu verigile întunecate (simbol al posesiunii mele), cu pleoapele zbătându-i-se uneori ca sub magia unui vis albastru, cu gura înmărmurită într-un zâmbet abia perceptibil.

Camera ei nu avea ferestre. Lângă pat aşezasem o noptieră vopsită în alb cu o singură lumânare aprinsă. De fapt toate mobilele şi obiectele din camera ei erau albe, fapt ce o făcea să pară mai luminoasă decât celelalte odăi şi-i dădea un aer oniric, halucinant, amplificat de flacăra tremurătoare a lumânării. Aşezasem lumânarea într-un asemenea unghi încât să o pot contempla în voie, fără ca ea să zărească, în momentul inevitabilei treziri decât o umbră fără conturi precise, veghind lângă patul ei. Trebuia să stau tot timpul acolo, nu puteam să o părăsesc nici o clipă, căci trezindu-se legată într-un pat necunoscut, singură într-o odaie fără ferestre, s-ar fi putut speria prea tare, şi acest lucru voiam să îl evit vorbindu-i, din preaplinul inimii mele, luând-o de mână, explicându-i pe îndelete tot planul meu, luminând-o.

Îi vorbisem o dată în treacăt prietenului meu, Frank, despre intenţiile mele de a o răpi pe fecioara Jasmine. Reacţia lui a fost fermă şi categorică. Nu puteam să sechestrez o fiinţă umană şi să o ţin prizonieră în casa mea numai pentru a-mi satisface pornirile mele bolnave. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. S-a enervat tare, în viaţa mea nu-l mai văzusem atât de furios, mi-a strigat cuvinte grele, m-a făcut monstru, accident al naturii, patetică glumă a divinităţii, jucărie născută din umorul negru al lui Dumnezeu. A plecat trântind uşa pentru că eu eram hotărât să-mi duc planul la bun sfârşit în toate amănuntele. De atunci nu i-am mai pomenit niciodată despre Jasmine, dar am pregătit totul în continuare, în taină, pe ascuns, aşteptând momentul magic în care trebuia să o trec pragul în braţe, ca pe o mireasă, în casa mea fără ferestre la stradă. Era pentru prima oară când luam o decizie importantă fără ştirea prietenului meu.