8

Nu puteam să-mi imaginez cum va decurge viaţa mea după ce mă voi vindeca, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată. Nu îmi mai aminteam date şi nume. Vedeam câteodată, ca într-o străfulgerare, chipuri de oameni, dar totul nu dura mai mult de câteva frânturi de secundă. Totul se rezuma la prezent. Un prezent care mă reducea la o conştiinţă uriaşă. Nu-mi pierdusem încă puterea de a analiza, capacitatea de a face legături, care mă ajutau să biruiesc în lupta contra timpului. Nimeni dintre cei ce mă cunoşteau înainte nu venise să se intereseze de mine. Toţi cei care întrebau de sănătatea mea erau oameni care mai veniseră pe aici de când eram bolnavă şi reveneau după câtva timp. Ca fiinţă socială, nu existam. Poate se găseau undeva oameni pentru care nu mai eram decât o amintire. Poate undeva mi se săpase mormântul şi acum oamenii pentru care odată însemnasem ceva îmi puneam flori pe lutul încă umed şi se rugau pentru mine. Dar ei rămăseseră departe, dincolo de o ceaţă deasă, de nestrăbătut. Amintirile din trecut se amestecau cu imagini din vis, şi nu puteam fi sigură niciodată dacă flash-ul ce-mi inunda pentru o clipă creierul aparţinea realităţii sau visului.

Bătrâna Maria îmi citea din Biblie. Era o femeie credincioasă, care se ruga adesea pentru mine, ca şi când Dumnezeu, dându-mă în grija ei, îi dăduse şi datoria să mijlocească pentru mine. Era, în felul ei, o sfântă. Văzând-o cu câtă ardoare se roagă, am început să mă rog şi eu. De îndată ce m-am simţit în stare să citesc singură, i-am cerut doctorului să-mi aducă cărţi. Mi-a adus Dostoievski. Într-o noapte m-am trezit şi am scris, în ciuda durerilor ce le aveam când mă ridicam în capul oaselor. Trebuia să scriu. Nu era un capriciu, era un îndemn lăuntric căruia nu mă puteam împotrivi. Când nu puteam adormi, mă gândeam la ochii doctorului. Avea ochi frumoşi, curaţi şi adânci. Ochii unui om care a suferit mult, dar care nu şi-a pierdut candoarea. Există oameni ai căror ochi spun mai mult decât romane întregi (asta nu era originală, mi-am adus aminte că o citisem undeva pe net).

Într-o noapte am plâns. Pentru că intuiam că există atâtea lucruri despre care n-am scris încă, despre care poate nu s-a scris niciodată. Am plâns pentru că m-am gândit la oamenii pe care nu i-a iubit nimeni. Sensibilitatea doctorului era contagioasă. La fel şi durerea lui. A doua zi i-am spus că vreau să ies afară. Să trag aer curat în piept. Să mergem împreună prin parcuri, îmbătaţi de noi înşine şi de lumina zilei. A zâmbit cu zâmbetul lui trist şi mi-a spus: „Într-o zi vom merge.” Era prea delicat ca să-mi spună: „Eşti prea bolnavă ca să ieşi.”

Bineînţeles că tot ce am scris a fost scris de alţii înaintea mea. Nimic nou sub soare. Răsărituri şi apusuri au fost de când lumea. Nici un vânt nu bate pentru prima oară. Dar câteodată, aveam senzaţia că sunt prima care trăiesc. Nimeni n-a mai simţit adierea toamnei şi a primăverii aşa cum am simţit-o eu. Nimeni n-a creat atâtea combinaţii între clipe şi lucrurile eterne. De câte ori nu mă trezem făcând o nouă combinaţie, îmbrăcând un colţ de realitate cenuşie în lumina unui crepuscul crescut din mine, sub impulsul electrizant al irepetabilei clipe. Totul se filtra prin foiţele creponate ale conştiinţei de sine. De câte ori nu m-am îmbătat cu iluzia că am descoperit un nou unghi făcut de razele soarelui cu suprafaţa plană, arhicunoscută a pământului, că nimeni n-a mai trăit niciodată asta înaintea mea. Şi aveam impresia că toată lumea pierde, pe când eu câştig, pentru că doar eu am fost privilegiată, aleasă să fiu martora acestor lumini şi umbre.

Citez din jurnalul meu din acea perioadă:

„Nu ştiu în ce dată calendaristică suntem, nici măcar în ce an. Dar astăzi am privit pe geam soarele. Cred că nimeni n-a mai simţit vreodată atât de puternic şi de profund cât de mult te poate schimba priveliştea unui răsărit de soare. M-am rupt de mine şi de boala mea ca să mă înalţ pe cel mai semeţ vârf de munte de dincolo de care s-a ridicat vreodată marea stea a galaxiei noastre. Nimic care să mă lege de ce am fost înainte de accident, nici măcar de cea care am fost cu câteva minute mai devreme. O senzaţie de profundă plinătate, de acord deplin cu lumea, cu universul, cu Dumnezeu. Sentimentul că undeva, cândva, am mai privit odată acest răsărit de soare, pe vremea când în sufletul meu încă nu se născuse conştiinţa relativităţii. Sentimentul că înţeleg totul, că nimic nu mi-e străin, că sunt o parte a întrgului, ba chiar mai mult, că sunt chiar întregul şi nimeni nu mă mai poate despărţi de mine însămi”.

„De câtva timp îmi pun neîncetat întrebarea: cine sunt? Cine am fost înainte de accident? În ce eră am trăit? În ce eră trăiesc acum? Îmi aduc aminte de vise pe care le-am visat, în care eram cu totul altcineva şi mă aflam în cu totul alte locuri. Oare eram frumoasă? Eram fericită? Iubeam?„