A fost odată cum n-a fost nicicând
O iarnă ca o taină din poveşti,
Eram doar noi doi singuri pe pământ,
Noi doi şi o iubire. Ţi-aminteşti?
În nopţi târzii cu cerul înstelat
De mână ne ţineam ca doi copii…
Îţi aminteşti de lacul îngheţat,
Pecete unei vechi împărăţii?
Şi ramurile ninse ne priveau
Cu ochii veşnic trişti, umbriţi de nori,
Păreau că plâng în timp ce noi râdeam…
Ce cruzi îndrăgostiţii-s uneori!
Pe albele poteci eram mereu
Doi aştri de zăpadă-ngemănaţi.
Din cer ne surâdea şi Dumnezeu
Căci eram veseli, simpli şi curaţi.
Îţi aminteşti de brazii argintii
Ce surâdeau la tot ce ne spuneam,
De cerul blând din ochii de copii,
De cete colindându-ne sub geam?
Îţi aminteşti de focul din cămin
Şi de odaia cu miros de fum,
De clipa când cu sufletul senin
În casă îl primeam pe Moş Crăciun?
Îşi aminteşti de vântul ce urla
Străin sub ger, cerşind un adăpost?
Noi îl aveam şi nici că ne păsa
De toate câte-n lume sunt şi-au fost.
O lumânare pâlpâia sfios,
Dar forţa-ascunsă în lumina ei
Dădea-ncăperii farmecul duios
Ce-l regăseam apoi în ochii tăi.
Şi ce tăceri cădeau între noi doi!
Ce vise rătăcite din alt timp!
Ca un izvor de-argint curgea şuvoi
Misterul unui veşnic anotimp.
Nu întrebam nimic…doar ne priveam,
Cu ochii prinşi comlice într-un joc,
Când fulgii din poveşti băteau în geam
Şi zmei tăcuţi primeau contur din foc.
Nu, nu ne-am făcut nici un legământ
Căci ne simţeam stăpâni în veşnicii…
A fost odată cum n-a fost nicicând
O iarnă ş-o iubire…Tu mai ştii?
No comments:
Post a Comment