Casa fără ferestre la stradă

Nu obişnuiesc să călătoresc cu trenul. Cred că pot să număr pe degete de câte ori în viaţa mea am făcut-o. Şi de fiecare dată noaptea, la o oră când vagoanele erau aproape goale şi am găsit fără prea mare efort un compartiment în care să fiu singur. Poate vă veţi întreba cu ce călătoresc atunci. Căci, inevitabil, într-o viaţă de om se ivesc destule ocazii de a parcurge distanţe mai lungi, dintr-o localitate în alta, şi în asemenea cazuri mersul pe jos se exclude din start. Răspunsul e simplu. Nu prea călătoresc. Iar atunci când o fac, am un prieten de încredere la care pot apela, şi care mă duce cu maşina, tot noaptea, după ce se lasă întunericul. E mai prudent aşa. Bineînţeles, el nu e întotdeauna disponibil, şi în asemenea cazuri, apelez la mijlocul de transport la care m-am referit la început. Nu e prea plăcut, în cazul meu, căci riscul de a fi văzut e inevitabil, şi în atâţia ani n-am reuşit încă să devin imun la reacţiile oamenilor. Dar nu pot să nu recunosc că mersul cu trenul are şi părţile lui bune, transformându-se într-o adevărată experienţă existenţială, sublimă pentru o persoană care receptează sublimul cu mai multă profunzime decât restul lumii, dată fiind firea sa şi modul său particular de viaţă.

Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată aşa cum am simţit eu voluptatea călătoriilor cu trenul, sentimentul că te rupi de ce a fost până în acel moment şi te îndrepţi spre ceva necunoscut. Ca şi cum totul dinainte s-ar fi şters şi ai fi trecut dintr-o dată într-o altă dimensiune, la mii de ani lumină de lumea reală, într-un drum haotic spre neant, spre sfârşituri sau poate începuturi nebănuite. Am comparat de multe ori acest sentiment cu un caiet din care au fost rupte toate paginile scrise, şi au rămas doar file goale; şi în faţa lor tu, scriitorul, cu instrumentul de scris în mână, stăpân şi totodată rob al hârtiei, un Demiurg pe punctul de a crea o lume, dar fără nici un suport de care să se agaţe în acţiunea lui atât de îndrăzneaţă. Poate e sentimentul pe care îl încearcă fiecare scriitor în momentul în care îşi începe opera. Un fel de libertate înspăimântătoare, o descătuşare care la un moment dat te sperie. Te simţi intimidat de albul infinit al hârtiei ca de un monstru cu gura căscată, gată să-ţi înghită cuvintele, frazele, ideile, sufletul, totul, cu o foame în veci nestăpânită.

Poate tot ceea ce spun e absurd. Nu sunt scriitor de profesie. De fapt, n-am nici o profesie. M-am apucat de scris dintr-o nevoie mai mult decât intimă de a opri ceva din mine în caruselul acesta nebunesc de clipe ce se succed şi uneori se suprapun, fără să-mi lase nimic din goana lor abstractă. Am folosit de mai multe ori cuvântul "poate". E ca o încercare de a mă scuza, de a găsi o acoperire pentru stângăciile mele, pentru absurdităţile pe care le spun pur şi simplu pentru că aşa îmi vine, fără a avea nici cea mai mică siguranţă că ele corespund adevărului (dacă se poate vorbi de aşa ceva, de un Adevăr scris cu majuscule, valabil oriunde şi oricând, măsurabil şi verificabil, bineînţeles de un filozof, sau cel puţin de un scriitor, şi nu de un diletant ca mine). "Poate" e perdeaua dincolo de care mă ascund, refugiul la care aş recurge în momentul în care cineva mai competent decât mine mi-ar cere socoteală pentru cele scrise aici.

Dar unde am rămas? Îmi pierd adeseori şirul ideilor, fără să-mi dau seama, căci poate (din nou "poate") capacitatea mea de a capta mai multe lungimi de undă în acelaşi timp este limitată. Antenele mele metafizice sunt mai reduse decât ale celor care pot să-şi urmărească, în mod clar, mai multe idei deodată, dezvoltându-le pe fiecare în parte, în paralel, fără ca vreuna dintre ele să aibă de suferit. Vă spuneam că nu sunt scriitor şi că găsesc o anumită voluptate în călătoriile cu trenul, deşi încerc să le evit pe cât posibil.

De fapt, şi abia acum am ajuns acolo unde trebuia să ajung, despre o asemenea călătorie cu trenul aveam intenţia să vă vorbesc în aceste pagini, mai exact despre o întâmplare petrecută într-una din aceste călătorii.

Să fi fost cu vreun sfert de veac în urmă? Să fi avut pe atunci vreo 20-21 de ani? Timpul e atât de înşelător, sau cel puţin senzaţia lui, drumul prin timp, încât îmi este foarte greu să îmi dau seama câţi ani au trecut, sau ce vârstă aveam când s-au petrecut evenimentele despre care vreau să vă povestesc. Cert este că totul îmi e atât de proaspăt în minte ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Dacă scotocesc prin labirintul amintirilor, cred că aceasta e camera în care pot să intru cel mai uşor; în care regăsesc totul intact, toate detaliile, senzaţiile, sentimentele, fiecare nuanţă, fiecare ecou; ca într-un vis real, care-ţi dă fiori prin materialitatea lui, printr-un soi de deja-vú, ca o dilatare a realităţii în punctul ei maxim.

Era vară, prin iulie-august, cred, o noapte cu stele. O noapte în care, mergând încet spre gară pe străzi lăturalnice, fascinat de ochişorii aceia aprinşi şi nenumăraţi aţintiţi din cer asupra mea şi, paradoxal, lipsiţi de orice reacţie, am avut pentru prima oară sentimentul că nu e nevoie de o viaţă de om, că e de ajuns o clipă, o sutime de secundă, ca să pătrunzi misterul şi esenţa Totului. Ca şi cum ai prinde dintr-o dată în mrejele sufletului o frântură începută, dar neterminată de gând, care te străpunge în stare de semi-veghe ca un fulger, ca o revelaţie, marcându-te pentru veşnicie. Dar pe care în clipa următoare, de amară luciditate, în zadar încerci să o regăseşti, să o reconstitui. Ţi-a scăpat printre degete ca apa, lăsând doar ecoul ei adânc, pe drumuri ascunse, în străfunduri unde paşii nu pot coborî niciodată la lumina zilei.

În tinereţe am avut o perioadă în care am scris poezii. Era cam prin acel timp de care vă povestesc. Cred că există în viaţa fiecărui om o perioadă în care simte nevoia să scrie poezii, aşa cum există o perioadă în viaţa fiecărui om când simte nevoia să se joace. Şi poezia e tot un joc, un drum iniţiatic de reconstituire a traseului pe care mergem, cu mâinile goale, neducând cu noi decât o moştenire ereditară şi încă ceva, dincolo de ea, un fel de amprentă a Totului, o vagă amintire a unei non-existenţe pe care o resimţim ca pe o boală sau cel mult ca pe un moment de epifanie. Pentru mine, a scrie poezie a fost ceva asemănător cu a arunca pietricele în râu. La întâmplare, sperând de fiecare dată că voi reuşi să arunc mai departe, dar nearuncând niciodată suficient de departe, neştiind niciodată locul exact unde a căzut. Căci deşi vedeam traiectoria şi punctul în care piatra a atins imaginea lucioasă şi netedă a apei, nu puteam să pătrund mai adânc de atât. Şi astfel piatra se pierdea pe un drum care-mi era ascuns şi mereu inaccesibil. Dar aruncam din nou o altă pietricică, ca la un concurs, sperând să-mi depăşesc recordul, neştiind niciodată decât printr-o vagă intuiţie dacă am făcut-o sau nu. Mă luptam cu nărăvaşele cuvinte, cu sălbaticele idei ca şi cu un balaur uriaş, şi când mă bucuram în sfârşit că i-am retezat capul, creşteau alte trei capete în loc. Şi când le tăiam şi pe acelea, în locul fiecăruia creşteau alte trei, astfel încât nu ajungeam niciodată la sfârşit. Ba dimpotrivă, cu cât mergeam mai departe, cu atât îmi dădeam seama că finalul luptei e imposibil de atins, că eram sortit de la bun început să fiu înfrânt. Şi cu cât această convingere devenea mai puternică, cu atât creştea şi ambiţia de a lupta în continuare, într-un joc absurd, dar fascinant, ce mă îndepărta din ce în ce mai mult de realitate şi de mine însumi. Până devenea aproape imposibil să mai găsesc drumul înapoi.

Dar am început din nou să bat câmpii, când de fapt pornisem să vă spun cu totul altceva, o întâmplare care poate unora li se va părea banală, altora dulceagă şi sentimentală, dar care mie la momentul respectiv mi s-a părut ciudată şi plină de subînţelesuri. Am să revin la noaptea aceea de vară cu stele, de pe vremea când aveam 20 de ani; vârsta la care majoritatea tinerilor sunt îndrăgostiţi de dragoste, chiar dacă nu ştiu nici unde s-o caute, nici cum să o caute, şi de aceea au senzaţia că o întâlnesc la toate drumurile, deghizată în fel şi chip. Şi se înflăcărează la fiecare umbră ce-şi lasă profilul pe nisipul sufletului, neştiind (sau poate ştiind dar nepăsându-le) dacă acea umbră aparţine unei diafane prinţese de basm sau unei cerşetoare bătrâne cu faţa ciorchine.

Cred că pentru mine momentul despre care am să vă povestesc a constituit punctul în care am fost cel mai aproape de dragoste, de reprezentarea ei concretă, de umbra ei, lăsată fin, ca un voal de mireasă îndoliată peste nisipul sufletului. Nu ştiu nici acum dacă am iubit cu adevărat, dar ştiu că un moment asemănător aceluia nu am mai trăit niciodată în viaţa mea de până acum, şi cu atât mai puţin voi trăi în ce mi-a mai rămas de acum înainte. Citisem multe cărţi, de literatură, de filozofie, cunoşteam multe limbi străine şi aveam idee despre majoritatea manifestărilor artei şi ale ştiinţei de pe pământ. Trăind aşa cum am trăit, izolat de restul lumii prin circumstanţele tragice ale sorţii mele, acest lucru cred că nu e de mirare. Unde în altă parte mi-aş fi putut găsi refugiul decât în cărţi, cu firea mea înclinată (prin forţa împrejurărilor sau printr-o predispoziţie nativă) spre disecţia realităţii în particule aproape invizibile şi analiza acestora la microscopul conştiinţei, al intuiţiei şi al subconştientului?

Citeam aproape orice carte îmi cădea în mână. O devoram cu ferocitatea cu care o felină îşi devorează prada. Citeam pe apucate, dezordonat, haotic, uneori din mai multe cărţi deodată, fără să-mi permit nici o pauză a intelectului. Citeam noaptea la lumina lămpii de petrol. Citeam ziua cu draperiile trase, ferit de razele indiscrete ale soarelui, astfel încât la un moment dat nu mai distingeam noaptea de zi. Totul devenea un amalgam de gânduri, de stări, de senzaţii, de idei, de rânduri mai mult fotografiate decât silabisite, de cuvinte înghiţite pe nemâncate, fără nici o prelucrare, aşa cum veneau la rând, fără teama că mi-ar fi putut produce indigestie sau că m-ar fi putut aduce într-o stare de saturaţie. Stomacul meu putea digera orice, şi caviar şi lături, una după alta, şi nu mă săturam niciodată, de parcă singurul meu ţel în viaţă ar fi fost această permanentă hrană, mi se pare puţin spus spirituală, mai degrabă existenţială, cu care mă înfruptam zi şi noapte dintr-un instinct de conservare, poate singurul pe care îl posed cu adevărat.

A venit totuşi un moment când am ajuns la saturaţie. Cred că era inevitabil, altfel ar fi fost încălcate însăşi legile firii. Şi oricât aş fi sau m-aş considera de diferit faţă de ceilalţi oameni, ar fi prea mult să aspir la o altă condiţie, eliberată de sub forţa de gravitaţie a acestor legi.

Au urmat zile lungi, luni, ani, în care n-am mai putut să pun mâna pe o carte. Însăşi gândul că aş mai fi putut citi vreodată mă îmbolnăvea. Şi acele zile, luni, ani au fost, paradoxal, cele mai pline din viaţa mea. Nu făceam nimic. Stăteam doar. Nemişcat, într-o permanentă stare de veghe sau semi-veghe, fără să mă gândesc la nimic propriu-zis, şi totuşi, plin de gânduri neexprimate, din care doar din când în când mai răzbăteau frânturi la suprafaţă. Fără a simţi foame, sete sau somn, lipsit de nevoi fiziologice, într-o încremenire de ascet, într-o rugă mută, într-o permanentă stare de meditaţie, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, sau eu aş fi ieşit din timp, lăsându-l în urmă, cum îţi laşi o haină în drum într-o zi caniculară de vară.

Dar întâmplarea pe care am pornit să o spun e legată de acele zile când timpul meu se măsura în pagini citite, îngurgitate în grabă, ca într-o goană contra-cronometru. Mai exact de noaptea aceea magică în care, smuls din programul meu obişnuit, am pornit spre gară încet, îmbătat de parfumul tainic al străzilor lăturalnice, luminate doar de felinare reci şi misterioase. Aerul negru era încărcat de somnul tuturor locatarilor acelor case mari, cu becurile stinse, de fumul viselor prin care aceştia hoinăreau, ieşiţi din ei înşişi. Vise color sau alb-negru, vise cu miros de realitate, de semi-comă sau de veşnicie, mereu altele şi totuşi păstrând întotdeauna ceva asemănător în fiecare dintre ele, un vânt puternic ce le răscolea praful ca o mână întinsă în noapte, de dincolo de timp, de început şi sfârşit.

Motivul călătoriei mele era unul banal, previzibil chiar. Aflasem de o nouă carte pe care o căutam de mult şi care îşi făcuse apariţia într-una din librăriile oraşului vecin. Oraşul meu de provincie avea o singură librărie în centru, ale cărei rafturi erau mai mult goale. Se întâmpla adeseori să-mi cumpăr cărţile din oraşul vecin, dar de obicei, apelam la serviciile şi bunăvoinţa prietenului meu, Frank, singurul pe care îl aveam, dar care ar fi fost în stare să coboare şi în infern pentru mine. De câte ori nu făcuse el câte un drum cu maşina - de altfel destul de veche şi de ramolită până în oraşul vecin numai fiindcă ştia cât de important era pentru mine să obţin o anumită carte la care ţineam şi pe care o căutam de mult. Dar s-a întâmplat ca în acea perioadă, prietenul meu să fie plecat din localitate la o conferinţă, pe o săptămână. Şi nu puteam risca să aştept o săptămână până se întorcea el. Nu că s-ar fi îngrămădit multă lume să cumpere acea carte. De fapt era vorba despre un scriitor destul de necunoscut pe atunci (dar care pe parcurs avea să se consacre şi să câştige aprecierea publicului şi a criticii literare). Motivul pentru care am ales să fac acel pas, pe de-o parte extrem de dureros pentru mine de a-mi permite o ieşire cu trenul, a fost dorinţa nebunească, ce nu mai suporta amânare, de a-i atinge şi mângâia copertele şi filele, de a o simţi aproape, de a-mi încălzi sufletul la lumina cuvintelor ei, într-o dulce intimitate, asemănătoare doar îmbrăţişării pătimaşe dintre doi îndrăgostiţi.

Probabil că v-am plictisit deja destul cu toate aceste amănunte neinteresante, deşi nu aceasta a fost intenţia mea. Se vede că pur şi simplu nu am vocaţie de scriitor! Şi nu o spun dintr-o falsă modestie ci pentru că îmi e atât de greu să îmi adun cuvintele şi ideile, iar atunci când o fac, mă exprim cu atâta stângăcie încât cred că mai degrabă îmi îndepărtez cititorii decât mi-i apropii de suflet.

Înaintam prin noapte, tăcut şi absorbit de tot ce se întâmpla în jurul meu, de fiecare zgomot, de fiecare foşnet, de fiecare mişcare. Majoritatea caselor pe lângă care treceam erau cufundate în linişte şi întuneric. Dar îmi aduc aminte că, la un moment dat, am zărit o lumânare arzând discret la o fereastră. O singură lumânare în noapte. Am aruncat o privire înăuntru şi m-a întâmpinat imaginea unei păpuşi bucălate, în rochiţă verde cu dantele, zâmbind de pe pervazul ferestrei. Atât. O păpuşă şi o lumânare. Singurele talismane care mi-au vegheat drumul în acea noapte. Amintirea lor mă face uneori şi astăzi să lăcrimez, căci pierdut într-o lume pustie, într-o mare de clipe, pe o cărare pe care mergeam fără să-mi înţeleg rostul, am găsit în ele un strop din intimitatea unui cămin, din acel "acasă" după care tânjeam.

Am ajuns în gara tăcută cu icoana aceea în suflet, fără să ştiu că ea prevestea într-un fel ciudat şi tainic ceea ce urma, uriaşa transformare pe care acea noapte avea să o aducă în sufletul meu pentru totdeauna. Femeia de la bilete era somnoroasă şi ursuză. Nici măcar nu şi-a ridicat privirea. Mi-a numărat banii cu gesturi automate şi mi-a întins biletul. NU şi-a ridicat privirea. Pentru alţii ar fi putut părea o ofensă. Pentru mine era o binecuvântare. I-am mulţumit în gând lui Dumnezeu pentru asta. Deşi nu eram un tip prea bisericos (mai mult pentru că situaţia nu îmi permitea să frecventez biserica), aveam o credinţă. Trecusem în viaţă prin câteva momente în care divinitatea mi s-a revelat în chipul cel mai minunat cu putinţă, şi ar fi fost un act de insensibilitate să mă îndoiesc de existenţa ei. Prin însăşi firea mea eram predispus spre stări extatice şi le trăisem nu o dată din plin în momentele mele de singurătate şi meditaţie.

Peronul era şi el pustiu. Vreo doi-trei oameni răsfiraţi pe ici-colo aşteptau sosirea trenului. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am urcat şi eu în ultimul vagon, aşa cum obişnuiam, şi am pornit să-mi caut un compartiment gol. De obicei nu trebuia să umblu mult ca să găsesc, dar de data aceasta, ca un făcut, se găsea cel puţin o persoană în fiecare compartiment pe lângă care treceam.

Poate vă întrebaţi cum puteam să intru eu, cu fobia mea de oameni, într-o librărie, în miezul zilei, când şi noaptea mă feream de semenii mei ca de ciumă. Adevărul este că aveam o cunoştinţă în oraş la care apelam pentru a-mi face cumpărăturile. Un bătrân surd şi aproape orb, căruia trebuia să îi dau câţiva bănuţi în plus şi o foaie de hârtie pe care scriam citeţ numele autorului şi al cărţii. Hârtia trebuia înmânată librarului, odată cu banii, împachetaţi şi ei într-un plic, pentru orice siguranţă. Librarul îi dădea bătrânului cartea şi restul banilor iar bătrânul îmi înmâna mult-doritul exemplar într-un loc ferit de la capătul oraşului, unde ne întâlneam de obicei. Cât despre rest îl lăsam de obicei cerşetorului, care se bucura ca şi cum i-ar fi căzut în mână o mană cerească. Era o procedură destul de complicată, care lua mult timp, fiindcă bătrânul era şchiop şi se deplasa destul de încet cu cârjele lui, iar eu în tot acest timp, trebuia să stau ascuns între ruinele unui castel părăsit de la periferia oraşului, continuându-mi, bineînţeles, lecturile mele. Aveam grijă să am la mine cel puţin o carte din care devoram pagini întregi până la întoarcerea omului meu de încredere. Dar acest lucru se întâmpla numai în cazurile în care Frank lipsea de acasă, căci de obicei, nu trebuia decât să îl chem la telefon, rugându-l să-mi aducă exemplarul sau exemplarele de care aveam nevoie, şi seara era prezent deja la mine, în modesta mea locuinţă, cu nepreţuitele comori.

Cred, sunt convins chiar de faptul că e o adevărată minune să întâlneşti într-o viaţă de om un băiat ca şi Frank. Cam rar un asemenea exemplar în zilele noastre şi nu încetez nici astăzi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a adus în cale. În afară de bătrânul cerşetor orb, surd şi şchiop şi de o bătrână cu vederea slăbită care venea din când în când să îmi facă curăţenie în casă în schimbul câtorva bănuţi, Frank era singurul meu contact cu oamenii, cu lumea din afară. Dar am să vă povestesc altădată când şi în ce împrejurări l-am cunoscut pe bunul meu prieten. Tot ce pot să vă spun acum în câteva cuvinte despre el e că pe atunci era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, student eminent la două facultăţi, la Filozofie şi Medicină. Iar acum, în momentul în care scriu, e medic renumit, filosof şi om de ştiinţă cu câteva zeci de volume publicate, cu două doctorate, profesor universitar la mai multe facultăţi, ţinând conferinţe în ţară şi în străinătate, apreciat peste tot. Un om care în ciuda acestor realizări şi merite deosebite şi-a păstrat modestia şi o anumită candoare, o căldură sufletească, un suflu duios de spiritualitate care l-a făcut încă din fragedă tinereţe să-şi găsească în mine cel mai bun prieten. De fapt, totul a început altfel. Mai întâi cred că l-a atras tocmai acea latură a fiinţei mele care mă deosebeşte de ceilalţi oameni. Mi-a mărturisit mulţi ani mai târziu că la început a văzut în mine doar un caz clinic. Un caz care l-a fascinat ani de zile, dându-i nopţi întregi de nesomn. A devenit dependent de mine, de conversaţiile noastre, de prezenţa mea. Îmi analiza cele mai subtile reacţii cu o patimă diferită de răceala cu care analizează un psiholog, asemănătoare mai degrabă pasiunii calde ale unui îndrăgostit. Cred că la un moment dat l-am fascinat atât de tare încât a ajuns să mă iubească, să simtă pentru mine un soi de atracţie ciudată care ar fi putut părea bătătoare la ochi şi nelalocul ei pentru cineva prins în plasa strâmtă a prejudecăţilor. Dar nu mulţi ştiau de relaţia noastră, dacă aş putea să o numesc aşa. Pe parcursul vieţii mele de pustnic, am reuşit să învăţ să mă ascund atât de bine încât să nu devin obiectul curiozităţii gloatei. Am încercat să fac totul cu atâta discreţie încât să nu stârnesc niciodată interesul, căci ştiam că acest lucru ar fi fost fatal pentru mine. Nu voiam cu nici un preţ să mă transform într-un soi de legendă prin partea locului, nici ca alţii să câştige o avere de pe urma mea, transformându-mă într-un fel de atracţie turistică. De fapt nu prea mă interesa ce se spunea despre mine atâta timp cât eram lăsat în pace, singur cu cărţile mele, în universul meu supratemporal, liber să mă abandonez în voie voluptăţii lecturii, să-mi satisfac apetitul exagerat ce mă făcea să devorez orice carte îmi cădea în mână. Şi totuşi n-am reuşit să scap în totalitate de nasul băgăreţ al celorlalţi (căci pe vremea aceea lumea pentru mine era în mod clar împărţită în două: pe de-o parte eul meu, acea excrecenţă a conştiinţei exacerbate, iar pe de alta ei, ceilalţi, o mare informă de oameni, de chipuri fără identitate, fără nume, şterse, alergând la grămadă sau care încotro într-o permanentă goană, absurdă, fără sens, către o destinaţie fără contururi precise, spre acel "mai bine" atât de vag de care ne agăţăm adeseori ca de ultimul colac de salvare). O gloată zgomotoasă, în care voci de femei şi voci de bărbaţi se amestecă şi se suprapun, pierzându-şi identitatea, transformându-se într-o notă disonantă, prelungită până la insuportabil (astfel încât de la un moment nu mai îţi dai seama dacă seamănă mai mult cu un hohot de râs strident, haotic sau cu un vaier de bolnav în agonie).

Eram cunoscut de mulţime ca "Proprietarul casei fără ferestre". Şi asta fiindcă, într-adevăr, spre deosebire de majoritatea celorlalte clădiri, casa mea nu avea ferestrele spre stradă, ci spre curte, spre interior, ascunse de ochii celorlalţi. Era o privelişte destul de stranie să vezi o casă fără ferestre în şirul acela lung de case cu geamuri uriaşe, care de care mai căscate, avide de lumină, concurând una cu alta în încercarea de a înghiţi o cantitate cât mai mare de raze solare. Ferestrele casei mele dădeau înspre miazănoapte, deci în casa mea nu pătrunseseră niciodată razele soarelui.

Nici unul dintre vecinii mei nu mă văzuse, şi asta pentru că ieşeam foarte rar, iar atunci când o făceam, nu depăşeam perimetrul curţii mele, izolate cu o poartă uriaşă de lumea exterioară. La început curiozitatea locuitorilor mi-a cam tulburat liniştea. Nu numai fiindcă unii dintre ei au ajuns până acolo încât să se caţere pe gard sau pe poartă ca să poată arunca o privire în curte. Ci mai ales deoarece, datorită acuităţii simţurilor mele, intuiam prezenţa unei tensiuni supărătoare în aer. Erau zile şi nopţi în care această tensiune devenea insuportabilă, mă apăsa, mă sufoca, îmi lua tot aerul, simţeam că nu sunt lăsat în pace, că devenisem peste noapte preocuparea principală nu numai a vecinilor mei ci şi a locuitorilor din oraşele vecine. M-am consultat cu Frank, bunul meu prieten, cerându-i un sfat în problema asta. Singurul lui sfat a fost să le dau oamenilor ceea ce doreau. Era unicul mod în care îmi puteam recâştiga liniştea şi intimitatea. La început m-au şocat vorbele lui, dar în scurt timp mi-am dat seama că avea dreptate. Cu preţul unui efort nebănuit, trebuia să rup o dată şi pentru totdeauna misterul ce mă învăluia, să înfund gura lumii, aruncându-le adevărul în faţă, şi astfel să mă asigur că mă vor lăsa în pace cel puţin pentru un timp. Intuiam nesiguranţa lor cu privire la mine, nesiguranţă ce aproape îi îmbolnăvea, determinându-i să facă tot felul de presupuneri pentru a-şi potoli curiozitatea care îi rodea. Atâta timp cât rămâneam un mister, această boală a lumii nu avea cum să se vindece. E sădită în sufletul omenesc dorinţa irezistibilă de a ridica cu orice preţ vălul care acopere un mister, de a ştii totul, de a dezvălui mai ales ceea ce e ascuns în mod deliberat, căci în aceste cazuri li se oferă şi garanţia că dorinţa lor de senzaţional va fi întrucâtva satisfăcută.

Mi-au trebuit zile şi nopţi întregi de nesomn în care să pun la cale planul meu de acţiune. Trebuia să planific totul cu grijă, în cele mai mici amănunte: locul, timpul, împrejurările în care aveam să fac poate cel mai mare efort al vieţii mele. Trebuia să mă asigur că e momentul cel mai potrivit, că riscurile erau minime, că şansele ca planul meu să dea roadele aşteptate erau de 100%.

Nu dispun de timpul şi mai ales de calmul necesar pentru a vă povesti cum a decurs totul în amănunţime, dar ideea e că a mers. A fost dureros şi extrem de disconfortant pentru mine, dar a meritat. I-am dat lumii hrană pentru mult timp, şi, deşi am continuat să fiu în centrul atenţiei câteva săptămâni bune, în cele din urmă a biruit proverbul conform căruia "Orice minune ţine trei zile." Încet, încet, s-au calmat spiritele, m-am calmat şi eu, lumea a primit ceea ce voia şi a început să uite; eu mi-am recăpătat liniştea şi intimitatea mult dorită, am putut respira în voie din nou, continuându-mi viaţa în acelaşi ritm de până atunci.

Când am ajuns în dreptul compartimentului şi am zărit-o pe ea, am avut pentru o clipă impresia că văd un înger într-o mare de lumină. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, avea părul blond până la brâu. Era atât de frumoasă, atât de curată în somnul ei lin, şi lipsit de griji. Mi-au trebuit câteva minute bune să-mi dau seama că era de fapt o fiinţă umană, o fetiţă îmbrăcată în alb, o fetiţă adormită într-un compartiment de tren, singură în mijlocul nopţii, pierdută ca o prinţesă în visurile ei îndepărtate. Era atât de frumoasă încât ceva din mine a rămas pentru totdeauna acolo să o privească ca pe ceva straniu şi nefiresc în acel moment, în acel loc, la acel ceas de taină.

Să fi avut vreo 15 -16 ani. Era oricum la răscrucea dintre cele două etape din viaţa unei fete, adolescenţă şi maturitate. Era la vârsta aceea când corpul fetelor capătă o aură tainică, diafană, şi în acelaşi timp ceva carnal, un amestec de materialitate şi spiritualitate care te fascinează.

Dacă m-aş fi ghidat după legile universului meu, aş fi plecat mai departe să-mi caut în continuare un compartiment gol. Din compartimentul vecin se auzea grotesc şi sumbru vocea unui beţiv înjurând. Am privit imaginea din faţa mea sau mai bine zis mi-am odihnit privirea pe fiinţa aceea gingaşă, ruptă de lumea în care trăiam şi al cărei reprezentant cel mai de jos tocmai îl auzisem, smulsă din întuneric, pierdută acolo în oceanul acela de lumină, ca într-o galaxie atemporală. Ceea ce ochii îmi vedeau nu se potrivea cu ceea ce îmi auzeau urechile. Organele de simţ reacţionau diferit la stimuli diferiţi şi contrastul dintre aceste reacţii era atât de strident încât mă durea ca o rană supărătoare, necicatrizată.

Şi dintr-o dată, am ştiut că nu puteam să plec. Ea era acolo, în frumuseţea ei inocentă şi îmbietoare, singură în miez de noapte, singură şi adormită. Ar fi reprezentat o atracţie irezistibilă pentru orice bărbat lipsit de scrupule şi aprins de poftă, în căutare de pradă. Nu puteam înţelege ce căuta o fiinţă ca ea acolo, la acel ceas al nopţii, neînsoţită de nimeni, supusă atâtor pericole ce o pândeau din umbră ca nişte pisici flămânde cu ochi aprinşi de o poftă diavolească, cu voluptatea vânătorului care îşi hărţuieşte prada până la epuizare. Nu puteam înţelege de unde, din ce altă lume îmi răsărise în cale apariţia aceea cerească, dar simţeam ceva în interior, o durere dulce-amară, care îmi dădea de ştire că nu puteam să o las acolo, că aveam o datorie faţă de ea şi faţă de mine însumi, eu, care nu eram dator nimănui, eu care făceam un adevărat ritual din evitarea oricărei prezenţe omeneşti în apropierea mea. Aveam în faţă un drum cu două ieşiri. A treia nu exista. Puteam să plec, urmându-mi principiul de la care altădată nu m-aş fi abătut pentru nimic în lume. Sau puteam să rămân, urmându-mi instinctul de a proteja o fiinţă nevinovată care se afla în pericol. Exista, ştiam, un risc nemaipomenit în această hotărâre nebunească a mea. Atât eu cât şi ea am fi fost într-un pericol permanent. Obsedat de teama că s-ar fi putut trezi din somn şi m-ar fi putut vedea, n-aş mai fi avut nici un moment de linişte pe tot timpul călătoriei care avea să dureze câteva ore bune. Aş fi tresărit la fiecare mişcare a ei, la cel mai mic zgomot. În schimb ea, dacă s-ar fi trezit, ar fi fost într-un pericol şi mai mare. Nu o cunoşteam, dar îi intuiam sensibilitatea şi mă gândeam cu groază cum ar fi putut reacţiona dacă m-ar fi văzut deodată în faţa ei, un intrus în sanctuarul acela de lumină. În general oamenii aveau cele mai ciudate reacţii la contactul vizual cu chipul meu. Şi cum şi-ar fi putut oare explica prezenţa mea acolo dacă nu bănuindu-mă de scopuri dintre cele mai necurate? Ar fi putut ea să înţeleagă vreodată ce gânduri, ce porniri mă îndemnaseră să intru acolo şi mai ales cu preţul cărui sacrificiu o făcusem? Ar fi trebuit să fie o sfântă ca să pătrundă într-atât de adânc dincolo de aparenţe! Am stat minute în şir în faţa uşii, pe gânduri, prins poate în cea mai mare dilemă a vieţii mele. Ceea ce m-a făcut în cele din urmă să iau o decizie a fost un incident banal, dar care pentru mine era un semn trimis din cer ca să-mi arate calea. Aproape că mă hotărâsem să plec, învins de laşitatea şi egoismul meu, după care mai mult sau mai puţin justificat mi-am ghidat toată viaţa în relaţiile mele cu oamenii. Dar chiar în acel moment, din compartimentul celălalt s-a auzit din nou vocea grotescă, bâlbâită şi împiedicată a beţivului, rostind nişte cuvinte vulgare pe care probabil ea nici nu le-ar fi înţeles. Dar mie îmi era de ajuns. Cu inima strânsă de o duioşie tainică, ca un fir invizibil de intimitate între mine şi ea, îmbătat de voluptate, am intrat, cu grijă să nu fac prea mult zgomot. În sufletul meu tânjeam să fiu lângă ea, măcar câteva clipe în plus, să o privesc, să îmi las privirea să o îmbrace cald şi adorator ca pe o prinţesă, ca pe o zână fermecată, pe care eu aveam datoria să o ocrotesc. Era un sacrificiu? Era un privilegiu?

M-am aşezat pe cealaltă banchetă, lângă fereastră, cu ochii pierduţi în noaptea neagră de afară. Deşi crezusem că-mi va fi uşor, pur şi simplu nu puteam să îmi îndrept privirile spre ea. Era ceva obscen, impudic în a privi prea insistent o fată adormită. Era ca şi cum aş fi profitat de somnul ei, invadându-i intimitatea cu privirile mele de câine bolnav. Oricât de curate mi-ar fi fost intenţiile, nu puteam să-mi înlănţuiesc anumite instincte şi porniri ce năvăleau asupra mea, umplându-mi fruntea cu un soi de transpiraţie rece. Nu puteam să nu mă înfior privindu-i braţele goale, atârnând graţios, scandalos de apetisante, în inocenta lor voluptate, nu puteam să nu simt un nod dureros în gât, urmărindu-i mişcările fine ale pieptului, cu sânii abia înmuguriţi ridicându-se şi apoi căzând în ritmul unui poem pus pe note şi dus până departe, la porţile infinitului. Dar exista ceva în mine, o stupidă pudoare care mă împiedica să mă las în voia acelei beţii a simţurilor, ceva ce îmi repeta neîncetat cu o nesuferită luciditate că nu puteam să mă bucur de toate acestea. Cred că în adâncul sufletului meu s-a înrădăcinat un anume puritanism de-a lungul nesfârşitelor mele ore de singurătate. Cred că ducând o viaţă de pustnic, câştigasem ceva din obsesia acestor oameni de a lupta împotriva ispitelor carnale. Simţeam că trebuia să-mi ţin în frâu imaginaţia şi instinctele, căci orice scăpare de sub control, mie, după atâta abstinenţă, mi-ar fi fost fatală, ca apa ce ani de zile şi-ar fi săpat drum în stâncă, şi eliberată în sfârşit printr-o crăpătură, năvălea acum cu puterea unui trăsnet, fără a ţine cont de nimic. Imaginaţia mea îmi juca feste, era vie, aprinsă, nu trebuia decât să mă las o clipă în voia ei şi puteam trece uşor de la agonie la extaz. Încercam senzaţii dintre cele mai stranii, copleşitoare şi profunde.

M-am întrebat adeseori pe parcursul anonimei mele vieţi cum ar fi fost totul dacă destinul n-ar fi fost atât de crud cu mine încât să mă condamne la închisoare pe viaţă, în mijlocul unei lumi ai cărei reprezentanţi erau legaţi unii de alţii prin fire tainice, indisolubile, ca într-o reţea complexă, guvernându-şi existenţa după propriile ei legi. Cum aş fi trăit? Cum aş fi iubit? Ce aş fi fost? În sufletul meu existau cărări care m-ar fi putut duce în puncte extreme, făcând din mine un înger sau un demon. Totul depindea de voinţă şi de circumstanţe. Uneori mă imaginam un doctor faimos, îmbrăcat în halat alb, cu un zâmbet cald, tremurător şi puţin timid în colţul buzelor; salvând vieţi, într-o permanentă încleştare împotriva morţii, într-o luptă aproape corp la corp, frenetică, nebună; palpând piepturi, dând aer din propriul meu aer ce îl respiram, tăind în carne vie, înnodând fire tainice, pornind motorul vieţii; rupt de mine însumi, într-o totală dăruire faţă de trupurile unor oameni necunoscuţi: trupuri sfârtecate, sângerânde, cu răni oribile puroinde şi urât mirositoare, mase întregi de carne palpitând de viaţă, sau măşti hâde îngălbenite, apoase, aducând cu ele imaginea păianjenilor galbeni, uriaşi, ai morţii. Mă imaginam în alte momente în postúri mai puţin agresive, făcând vizite la patul bolnavilor în dimineţi răcoroase de început de toamnă, punându-le termometrul, încurajându-i cu o glumă, dându-le o speranţă. Mă imaginam îndrăgostit în taină de o pacientă tuberculoasă, palidă, cu părul lung şi negru; făcând din zâmbetul ei obosit universul tainic al vieţii mele; aşteptând tusea ei ca pe un acord din cel mai frumos cântec, din cea mai sublimă muzică a sferelor. Ascunzându-mi mereu iubirea în spatele unui ton uneori glumeţ, alteori mustrător, într-un permanent joc al măştilor, arătând întotdeauna altceva decât ceea ce simt. Îmbătat de calda duioşie a sentimentului neîmpărtăşit, de voluptatea gândului că fiecare cuvânt, fiecare gest ascundea mai mult, o taină pe care numai eu o ştiam şi pe care o păstram ca pe o comoară să mă mângâie în dimineţile în care mă trezeam cu sentimentul încă neconştientizat al unei uriaşe împliniri. Mă vedeam parcă întorcându-mă acasă de la sanatoriu în serile târzii, călcând peste frunzele îngălbenite, cu nările pline de mirosul toamnei, urmărit de amintirea încordării dureroase a trupului ei în momentul când îi dădusem ultima injecţie, înfiorat de durerea ei, revoltat de suferinţa pe care serul otrăvitor i-o provocase, dar cu un sentiment de triumf, de voluptate aproape de sadism că eu fusesem cel care i-a provocat această suferinţă, eu, cel care o iubeam, că trupul ei arzând de febră s-a lăsat pe mâinile mele într-o abandonare totală, virginală; că eu i-am smuls acel suspin atât de dulce, şi tot eu am putut-o mângâia cu vorbe blânde, privilegiat de a-i alina durerea cu o glumă, cu o tachinare. Bolnav de durerea ei ca de o muşcătură în carnea mea, dar fericit, simţindu-mă una cu ea, unit prin dragoste şi suferinţă, cu trupul şi sufletul într-o dedicare totală, într-un devotament de îndrăgostit pasionat. Aş fi dat viaţa mea toată pentru o asemenea iubire, aş fi dat viaţa mea să simt recunoştinţa mută, fierbinte în privirea ei, să ştiu că sunt stăpânul unic al gândurilor, al suspinelor ei, că nu există nimeni altcineva decât eu, chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era atât de mare. Ştiam că ar fi fost o dovadă de egoism din partea mea, dar un egoism ascuns sub masca altruismului dus până la sacrificiu. Cred că ceva asemănător am simţit şi în momentul în care am decis să intru în compartiment. Cred că această decizie a echivalat în subconştientul meu cu o împlinire la un alt nivel a viselor mele cele mai ascunse de dragoste.

Dar imaginaţia mea nu era întotdeauna cuminte. Erau zile şi nopţi în care ieşea la iveală animalul din mine, ucigaşul, sadicul, monstrul. Nu vreau să vorbesc despre acele vise, căci în momentele mele de luciditate încerc să le uit, şi pentru că poate m-aţi urî dacă v-aş vorbi despre ele. Şi m-aţi urî pe nedrept, căci sunt convins că n-aş putea niciodată să pun în aplicare acele vise. Dar singurătatea îţi dezvoltă în mod atât de grotesc imaginaţia (şi de multe ori cei aparent paşnici şi timizi în societate îşi imaginează grozăvii atât de mari în intimitate încât cei ce nu le cunosc decât latura vizibilă ar putea avea un şoc dacă le-ar dezvălui sufletul în acele momente). Cei care din nefericire au fost vreodată în această situaţie ştiu despre ce vorbesc şi îmi dau dreptate.

Ar fi o greşeală să credeţi că modul meu de viaţă mi-a înăbuşit instinctele. Nu eram un sfânt, deşi trăiam ca un pustnic. În cazul meu imaginaţia funcţiona ca un fel de suplinire a realităţii, şi am descoperit în scurt timp că ea îmi era de-ajuns, că având-o pe ea nu mai aveam nevoie de nimic altceva. O păstram ca pe o comoară, ascunsă într-un colţ al fiinţei mele, şi uneori, când simţeam nevoia unei clipe de descătuşare în tremurul intim al unei seri, singur în căminul meu, îi dădeam drumul din lanţurile în care o ţineam captivă şi o lăsam să zburde în voie. Deşi îmi era teamă de ea, o iubeam pătimaş, ascuns, roşu aprins, sălbatic, căci mă robea în nebunia ei pervertită de singurătate, scoţând la iveală bărbatul din mine, ca o adevărată femeie, carnală şi totuşi neatinsă de nimeni altcineva, materială şi spirituală în acelaşi timp, fierbinte şi timidă, tremurândă ca o fecioară în pasiunea ei, lăsându-se în valul unei abandonări totale, masochiste, ucigătoare.

O chema uneori Maria, alteori Soledad, Inga sau Elsa, dar de cele mai multe ori Jasmine…frumoasa şi curata mea Jasmine, pe care o răpisem cu o duioasă cruzime din casa părinţilor ei. Acolo trăia fără griji, surâzătoare, blândă, şugubeaţă, o rază de soare printre fraţi şi surori mai mici care o priveau adorator ca pe o zeiţă.

O iubeam în taină de ani de zile, o urmăream trist şi flămând de ea, din umbră, de la adăpostul perdelelor negre ale casei mele. Până într-o zi m-am decis. Jasmine trebuia să fie a mea. Dintre toate femeile de pe pământ, fecioara Jasmine, cu tulburătoarea ei inocenţă, îmi era sortiră mie, la fel cum firul plăpând de iarbă e sortit pământului, lutului negru care îl ţine strâns captiv într-o îmbrăţişare pătimaşă. O iubeam. Cu trup şi suflet. Aşa cum ştiam eu iubi, pur şi carnal, angelic şi demonic, crud şi tandru, întunecat şi luminos, cu ambii poli ai fiinţei mele, cu toată intensitatea trăirilor atingând punctul culminant. Trupul meu ardea, sufletul mă durea ca o rană deschisă, ca un nor roşietic pe cerul toamnei. O doream, îi doream tinereţea, frumuseţea, doream să o posed la fel cum pământul îşi posedă cadavrele, sălbatic, crud, nebuneşte, într-o încleştare pătimaşă, excitat de ceea ce era mai firav şi mai gingaş în fiinţa ei. Nu doream să o rănesc. Doream să o ocrotesc de tot ceea ce ar fi putut să îi facă rău. Dar nu şi de mine. Pentru că eu o iubeam, şi simţeam că iubirea mea era mai presus de orice, mai presus chiar decât teama ce-aş fi citit-o în ochii ei de copil, albaştri, îngereşti, nevinovaţi şi mereu întrebători. M-aş fi dăruit cu totul ei, i-aş fi dăruit totul, totul, dar nu şi libertatea. Nu încă. Trebuia mai întâi să o învăţ să mă iubească, să-i devin indispensabil, răul necesar din viaţa ei, s-o fac să înţeleagă arsura focului ce mi se aprinsese în suflet din clipa în care ochii ei lini şi răcoroşi au pătruns atât de tainic pe cărări de-atâta timp nestrăbătute de nimeni.

Şi într-o zi mi-am pus planul în aplicare. Am răpit-o şi am purtat-o pe braţe leşinată, învăluită în rochia ei albă, prin camerele întunecate ale casei mele, până în odaia pe care i-o destinasem ei şi numai ei. Plângând cu lacrimi mari cât boabele de grindină, cu inima frântă pentru ea şi pentru mine, am legat-o în lanţuri zornăitoare, i-am pus verigi grele la mâini şi la picioare, am imobilizat-o acolo, pe patul acela uriaş ce ne era destinat nouă, de îndată ce ea avea să înţeleagă profunzimea acestei nuntiri. Apoi mi-am lăsat capul pe mâinile ei albe, prinse în verigi, şi am rămas acolo plângând până a dat primele semne de trezire.

Patul fusese pregătit din timp, cu ani de zile înainte, special pentru ea, iar lanţurile şi verigile care acum o imobilizau pe suprafaţa lui moale, printre perne şi plapume albe, parfumate, fuseseră bătute cu piroane în scheletul lui de lemn pentru mai multă siguranţă. În momentele mele de singurătate, înainte de venirea ei, petreceam uneori ore întregi în camera aceea magică unde totul era alb, în afară de lanţul cu verigi, şi priveam cu dragoste şi duioşie patul acela. Ştiam că pe ea o aşteaptă, pe ea, prinţesa viselor mele, îngerul alb care avea să aducă soarele în noaptea fără nici o stea a vieţii mele. Mi-o închipuiam încă de pe atunci dormind leşinată înaintea privirilor mele, cu pieptul săltându-i-se uşor şi apoi coborând în ritmul bătăilor inimii mele. Iar acum o aveam înaintea mea, vie, fragedă, emanând un parfum tainic ce-mi înnebunea simţurile, mai frumoasă decât orice închipuire, mai reală decât viaţa însăşi, cu pielea albă şi fină a mâinilor contrastând puternic cu verigile întunecate (simbol al posesiunii mele), cu pleoapele zbătându-i-se uneori ca sub magia unui vis albastru, cu gura înmărmurită într-un zâmbet abia perceptibil.

Camera ei nu avea ferestre. Lângă pat aşezasem o noptieră vopsită în alb cu o singură lumânare aprinsă. De fapt toate mobilele şi obiectele din camera ei erau albe, fapt ce o făcea să pară mai luminoasă decât celelalte odăi şi-i dădea un aer oniric, halucinant, amplificat de flacăra tremurătoare a lumânării. Aşezasem lumânarea într-un asemenea unghi încât să o pot contempla în voie, fără ca ea să zărească, în momentul inevitabilei treziri decât o umbră fără conturi precise, veghind lângă patul ei. Trebuia să stau tot timpul acolo, nu puteam să o părăsesc nici o clipă, căci trezindu-se legată într-un pat necunoscut, singură într-o odaie fără ferestre, s-ar fi putut speria prea tare, şi acest lucru voiam să îl evit vorbindu-i, din preaplinul inimii mele, luând-o de mână, explicându-i pe îndelete tot planul meu, luminând-o.

Îi vorbisem o dată în treacăt prietenului meu, Frank, despre intenţiile mele de a o răpi pe fecioara Jasmine. Reacţia lui a fost fermă şi categorică. Nu puteam să sechestrez o fiinţă umană şi să o ţin prizonieră în casa mea numai pentru a-mi satisface pornirile mele bolnave. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. S-a enervat tare, în viaţa mea nu-l mai văzusem atât de furios, mi-a strigat cuvinte grele, m-a făcut monstru, accident al naturii, patetică glumă a divinităţii, jucărie născută din umorul negru al lui Dumnezeu. A plecat trântind uşa pentru că eu eram hotărât să-mi duc planul la bun sfârşit în toate amănuntele. De atunci nu i-am mai pomenit niciodată despre Jasmine, dar am pregătit totul în continuare, în taină, pe ascuns, aşteptând momentul magic în care trebuia să o trec pragul în braţe, ca pe o mireasă, în casa mea fără ferestre la stradă. Era pentru prima oară când luam o decizie importantă fără ştirea prietenului meu.

Inima îmi bătea nebuneşte ca inima unui adolescent îndrăgostit în clipa când am observat primele semne ale trezirii. Pleoapele au început să i se zbată mai puternic, ca o pasăre speriată, captivă în mâna unui băieţel. Şi încet-încet, cortina grea de plumb s-a ridicat, lăsând libere şi clare oglinzile albastre ce se ascundeau dincolo de ea, ca nişte falnice porţi ferecate ducând în împărăţii necunoscute, pe tărâmuri exotice, nelumeşti, îmbătate de parfum şi înecate în lumina albă a paradisului.

Au trebuit câteva minute bune până să se trezească de-a binelea, până lucrurile din jurul ei să capete contur real, curăţate de vălul de ceaţă ce se mai păstrează încă o scurtă perioadă după trezirea din somn. Un păianjen minuscul a traversat în viteză noptiera căţărându-se pe spătarul alb al patului, apoi pe cearşafurile şi pernele albe, şi s-a opri în final pe gâtul ei, alb şi el, dar de o altă nuanţă, ce în contrast cu albul mobilierului căpăta un luciu vineţiu. Simţind gâdilarea fină provocată de picioruşele gânganiei, a încercat să îşi ducă mâna acolo, dar abia atunci a observat că ceva îi ţintuia ambele mâini la nivelul patului. Ar fi putut să ajungă cu ele până la gât, pentru că lanţurile erau astfel fixate încât să permită o anumită mobilitate, până la nivelul feţei, dar greutatea şi zgomotul lor straniu, nefiresc în liniştea din jur au făcut-o să renunţe, lăsându-şi-le la loc, speriată. Această renunţare n-a durat mai mult de câteva clipe, căci curiozitatea de această dată a făcut-o să-şi ia inima în dinţi şi să-şi ridice una dintre mâini, cu greutate, până la nivelul feţei, cercetând cu atenţie veriga şi lanţul. Nu părea îngrozită peste măsură, ci mai degrabă cuprinsă de un soi de nelinişte amestecată cu uimire. Întâmplător sau nu, mâna pe care şi-o ridicase era tocmai cea dinspre mine, şi în timp ce o cerceta astfel, în tăcere, cu ochii măriţi şi cu pupilele dilatate din cauza luminii prea apropiate a lumânării, a avut brusc senzaţia că mai există ceva, într-un plan mai îndepărtat, un alt pericol ce o pândea şi care părea mai mare decât cel pe care tocmai îl sesizase. Pe retină i se formă o pată uriaşă de umbră, care încet, încet luă conturul trupului meu. Prima ei reacţie a fost să-şi tragă plapuma până sus, peste gât, acoperindu-şi cu ea şi o parte din bărbie, şi să-şi vâre mâna, cu lanţuri cu tot la acelaşi adăpost călduţ. Se strânse toată colac, ca şi cum ar fi vrut să se transforme într-o masă informă, să se simtă mai aproape de ea însăşi, ca de singurul punct de sprijin pe care îl putea găsi. Zgribulită aşa sub plapuma uriaşă, mă privi cu inocenţa unei veveriţe speriate, şi-n clipa aceea, cu greu mi-am stăpânit impulsul de a o lua în braţe, cu plapumă cu tot, cu lanţuri cu tot, căci mi se părea frustrant şi nedrept să se îndepărteze atât de mult de mine, să devină un întreg cu ea însăşi - un zid dincolo de care eu, intrusul în propria mea casă, nu puteam pătrunde. Simţindu-se oarecum la adăpost sub imensitatea aceea caldă de plapume, nelăsând nici măcar un deget în frigul de afară, mă privea copilăreşte şi adânc, încercând să-mi descifreze trăsăturile ca într-un joc, nereuşind şi luând-o din nou de la început, fără nici o şansă de izbândă, căci avusesem mare grijă să mă pun la adăpost din timp de privirile ei. La un moment dat, mi-a făcut impresia că a avut o tentativă de a-şi scoate o mână de sub plapumă şi de apuca lumânarea de pe noptieră, dar în cele din urmă se răzgândi. Era un drum prea lung şi prea periculos şi mânuţa ei se simţea deocamdată prea bine acolo la căldură pentru a risca să se aventureze în cine ştie ce noi pericole.

Îi urmăream înduioşat toate gesturile, toate reacţiile, încercând să pătrund dincolo de ele, în creierul ei, să-i intuiesc fiecare umbră de gând, şi punându-le cap la cap, să mi-o apropii şi mai mult de suflet. Fericit şi tulburat de prezenţa ei acolo, simţeam o apăsare ciudată în piept şi un nod în gât care era pe cale să îmi smulgă în orice clipă un suspin. În momentele acelea nu vedeam cruzimea jocului meu, jocul vânătorului cu prada, ci doar candoarea lui, duioşia, gingăşia ascunsă a momentului, mă simţeam copleşit de o mulţumire superioară, care-mi învăluia toate simţurile, aducându-mă într-o stare semi-extatică.

Am aşteptat mult ca să rupă tăcerea ce se aşternuse între noi, unindu-ne şi separându-ne totodată. Dar ea părea că se închisese nu numai dincolo de plapuma albă, ci şi dincolo de acel văl al tăcerii ce îi dădea o siguranţă în plus. Căci orice vorbă, orice zgomot, orice foşnet ar fi propulsat-o prea adânc în miezul realităţii prezentului, câtă vreme atâta timp cât nu scotea nici un cuvânt, îşi mai putea amăgi simţurile că totul nu era decât un vis: un alt vis ca şi atâtea altele la fel de ciudate înaintea lui, poate un pic mai diferit de celelalte, dar totuşi un vis, din seria acelora ce poartă atât de profund întipărite în ele amprenta realului.

Nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla din momentul în care orice îndoială cu privire la realitatea posturii în care se afla ar fi fost spulberată, şi şi-ar fi dat seama că nu există nici măcar acea portiţă de scăpare ce o reprezenta gândul semi-conştient că în orice moment se poate trezi, cu un maxim efort, lăsând în urmă orice rămăşiţă a acelui vis ciudat ce o tulburase preţ de câteva clipe. Dar nu-mi era prea mult teamă de reacţia ei, oricare ar fi fost ea. Ba chiar o aşteptam, căci fiind atât de îndrăgostit cum eram, nu puteam concepe o teamă pe care n-aş fi putut s-o spulber cu dăruirea dragostei mele, nici o durere pe care n-aş fi putut s-o alin cu atingerea sentimentelor ce mă încercau, cu sensibilitatea fără egal a iubirii mele.

În cele din urmă, eu am fost cel care a rupt tăcerea, încercând să-i vorbesc cu glasul cel mai blând şi mai sugestiv cu putinţă:

- Lasă-mă să-ţi vorbesc, Jasmine, i-am şoptit. Dacă gândul că totul nu e decât un vis te linişteşte, lasă cu tine mângâierea acestui gând…Poate că la urma urmei nici nu eşti prea departe de adevăr. Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic…nici chiar de clipa în care vei avea senzaţia că eşti prizonieră într-o realitate din care nu te poţi salva. Nici chiar atunci nu trebuie să ţi se facă teamă. Şi chiar dacă momentul acela de luciditate este aproape, fii pregătită să-l înfrunţi, Jasmine, să-l sfidezi cu tot curajul de care eşti în stare. Căci atâta timp cât eu sunt aici, lângă tine, nimic din vis sau din realitate, din lume sau de dincolo de ea nu-ţi va putea face nici un rău. Mă înţelegi, Jasmine? Mă poţi înţelege?

Tresărind la auzul primelor mele cuvinte, m-a ascultat apoi liniştită, fără să clipească, iar la întrebarea din final, a dat doar de două ori din cap, ca semn că a înţeles totul foarte bine.

- În curând ai să înţelegi tu însăţi totul, am continuat, şi atunci n-are să-ţi mai fie teamă de nimic. Nu e greu de înţeles. E ca într-un joc de copii. Ştii cum sunt jocurile de copii? Există reguli… Reguli pe care trebuie să le respecţi, reguli care nu pot fi încălcate…Dacă le încalci, jocul îşi pierde farmecul. Şi mai e ceva…Jocul trebuie să fie plăcut…pentru toţi cei care îl joacă…în cazul nostru pentru noi doi. Dacă un joc nu e plăcut, încetează de a mai fi un joc, se transformă în cu totul altceva, în ceva urât, nedrept şi tragic. Cu jocul nostru nu trebuie să se întâmple aşa. Eşti pregătită să asculţi regulile?

Dădu din cap, de data aceasta o singură dată, dar cu tărie.

- Bine, am să ţi le spun. Sunt reguli care mă privesc pe mine şi reguli care te privesc pe tine. Am să încep cu acestea din urmă: Regula nr. 1: Vei rămâne aici, în patul acesta, în camera aceasta, câteva zile. Ştiu că nu e prea plăcut, dar dacă lanţurile te incomodează, vei putea să le scoţi câteva ore pe zi. Regula nr. 2: Va trebui să mă asculţi când îţi vorbesc, să mă asculţi cu toată atenţia, ca un copil cuminte şi să încerci să mă înţelegi. Regula nr. 3: Înainte de o săptămână nu ai voie să te retragi din joc. Dacă după acest termen, vei dori să pleci, vei fi liberă să o faci, dar până atunci nu. Şi regula a patra, pe care am lăsat-o la urmă pentru că e şi cea mai importantă, e că nu ai voie să cauţi să mă priveşti sau să mă descoşi în legătură cu felul în care arăt. Orice altceva mă poţi întreba, orice altă nelămurire ţi-o poţi exprima, dar asta nu.

Iar acum regulile care mă privesc pe mine: să nu îţi fac nimic care te-ar putea răni, să am grijă de tine, să îţi aduc hrană şi apă oridecâteori simţi nevoia, să nu te ating decât atunci când îmi vei permite, când şi dacă vei fi pregătită pentru asta. Să îţi vorbesc, să îţi răspund la toate întrebările, în afară de cea de la punctul 4, să stau lângă tine oridecâteori vei dori să stau şi să plec oridecâteori îmi vei spune să plec.

Am tăcut aşteptând o reacţie din partea ei, un răspuns, dar ea mă privea cu ochii muţi şi blânzi, ca o apă prea adâncă ce ascundea un mister de nepătruns. Am avut senzaţia pentru o clipă că nu mai eram stăpân pe sufletul meu, că îmi scăpasem cheile de la uşa lui în apa aceea albastră şi lină şi acum încercam să le regăsesc citind până dincolo de ea, slovele unei cărţi ce-mi era interzisă. Crezusem că vorbele mele o vor speria sau o vor revolta, că va plânge, va striga, se va smulge din locul unde o ţineam prizonieră, dar ea nu scoase nici un cuvânt, iar ceea ce puteam citi în ochii ei nu era teamă, groază sau furie ci cu totul altceva, un sentiment straniu care mă copleşea pentru că nu îl puteam defini în nici un fel. Era ca şi cum aş fi privit în sus spre stele, spre ceva dincolo de tot ce-i omenesc. Singurul cuvânt care mi-a venit în minte încercând să găsesc un sens privirilor ei a fost "altfel". Ea era altfel. Totul era altfel decât îmi imaginasem. Eram pregătit s-o liniştesc, să-i alin suspinele, s-o mângâi, eram pregătit să-i înfrunt reproşurile, teama, ura chiar, dar nu eram pregătit pentru muţenia şi inexpresivitatea dincolo de care se baricadase ca dincolo de un zid uriaş.

- Nu vrei să-mi pui nici o întrebare? am încercat din nou, căci liniştea ce se aşternuse între noi mi se părea atât de nefirească încât începusem să mă tem de mine însumi, de ceea ce făcusem sau poate de fiinţa din faţa mea care părea să reacţioneze atât de diferit la ceea ce făcusem.

Atunci i-am auzit glasul. Pentru întâia oară. Stins, cristalin, purtând în el ecouri misterioase perceptibile doar cu antenele cele mai fine ale sufletului, scăpând într-un fel sau altul organului auditiv. Atunci a vorbit pentru prima oară, adresându-mi, ca într-un vis împărtăşit, prima întrebare…prima frântură de întrebare:

- De ce?

Ştiam că această întrebare trebuia să sosească la un moment dat, dar îmi uitasem întreg discursul impresionant pe care îl pregătisem special pentru această ocazie. Tot ce am putut să fac a fost să repet după ea, neputincios, ca un ecou, cu o uşoară modificare a intonaţiei:

- De ce?

- Nu trebuie să-mi răspunzi, şopti ea, înainte ca eu să-i fi putut da explicaţii, şi chipul i se lumină de un zâmbet ciudat, complice.

- Ba trebuie să îţi răspund. E una din regulile jocului. Trebuie să-ţi răspund la toate întrebările. Dar mi-ai pus o întrebare grea. Răspunsul poate dura mult şi nu se poate da în câteva cuvinte.

- Am să-ţi pun o întrebare mai uşoară, mă întrerupse ea, la care să-mi poţi răspunde în câteva cuvinte. Cine eşti?

În ciuda aparentei stăpâniri de sine, glasul îi tremura.

- Sunt vecinul tău, PROPRIETARUL CASEI FĂRĂ FERESTRE LA STRADĂ.

În goana nebună a trenului, privirea mea îmbrăţişa când forme ciudate, negre, incomprehensibile, ce apăreau şi dispăreau în noapte, dincolo de fereastra pe care cineva lipise, într-un colţ, o gumă de mestecat consumată, când instantanee cu trupul acela alb, scăldat în lumină, ce dormea pe banchetă în faţa mea. Din compartimentul vecin încă se mai auzea, ca o dovadă a absurdităţii clipei, glasul împleticit şi incoerent al beţivului. Trenul îşi spunea veşnica poveste alcătuită din patru silabe, repetând la nesfârşit, ca pe o obsesie, marea lui nemulţumire: "Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic!" Fără să-mi dau seama, îl îngânam şi eu cu gândurile mele. Mi se părea o nemulţumire neîntemeiată, din moment ce masa aceea uriaşă de fiare făcea atâtea drumuri zi şi noapte, necontenit, fără să se odihnească 0o secundă, văzând şi auzind atâtea, filtrându-şi experienţa prin ochii şi urechile tuturor călătorilor ce se perindau prin compartimente, lăsând acolo un strop din ei înşişi, din energia, din duhul lor. Mă gândeam că dacă noi, simpli muritori, am putea vedea dincolo de ceea ce se putea distinge cu privirea, am fi martorii nu ai unui compartiment gol, ci ai unei îngrămădiri compacte alcătuite din rămăşiţe de suflet, amestecate, una peste alta, pierzându-şi încet, încet, prin vreme identitatea, topindu-se într-un parfum existenţial pe care sensibilitatea omenească îl poate intui şi savura, dar niciodată digera pe deplin. Căci aceasta ar însemna transpunerea la un alt nivel de existenţă, în alte sfere ale trăirii, care, la un moment dat, în momentul când am respira prea mult aerul lor, ne-ar ucide, ne-ar asfixia, ne-ar aliena, plămânii noştri n-ar putea suporta cantitatea uriaşă de gaze străine ce s-ar infiltra în oxigenul vital.

Pe de altă parte, înţelegeam durerea trenurilor sortite să meargă întotdeauna spre sfârşit, niciodată spre început, pe acelaşi drum marcat de două şine de la care nu puteau să se abată niciodată, aşa cum noi, fiinţele umane, însetate de cunoaştere, suntem limitaţi de opacitatea trupului nostru la un anumit nivel de existenţă şi la un anumit grad de cunoaştere al cărui punct maxim nu poate fi niciodată depăşit. Şi dintr-o dată, am avut revelaţia sufletului uman ca un tren uriaş care străbate mii de kilometri zilnic, trecând prin aceleaşi locuri de nenumărate ori, dar mereu în alte momente, fiind martorul tot atâtor miliarde de combinaţii câte miliarde de clipe sunt, receptiv la cele mai mici alterări în substanţa acestor combinaţii şi teoretic capabil să-şi imagineze, cu ochiul minţii, orice combinaţie posibilă, schimbând doar elementele între ele, înlocuind un fir minuscul într-o complicată reţea sau pur şi simplu deplasându-l mai încolo cu o jumătate sau un sfert de milimetru. Creierul omenesc înregistrează cu o teribilă sete de infinit toate seriile de combinaţii, recepţionate haotic, fără nici o regulă, în perfectă dezordine şi apoi le aranjează, într-o muncă titanică, pe nivele şi sub-nivele, într-o scară gradată pornind de la simplu la complex, ca un calculator performant, gata oricând să găsească cele mai complicate date şi să creeze automat o infinitate de combinaţii noi din cele deja existente. Teoretic, orice combinaţie este posibilă.

Îmi imaginam fiecare combinaţie cu o minte de matematician, ca un punct în plan, luând drept sprijin cele două coordonate carteziene: abscisa sau axa orizontală, a timpului şi ordonata sau axa verticală, a spaţiului. Însuşindu-şi un număr nelimitat de astfel de combinaţii, creierul îşi creează o viziune de ansamblu care îi permite să creeze noi combinaţii, bineînţeles, încadrându-se în anumite limite impuse de condiţia umană.

Dacă am nota prima combinaţie recepţionată de creier cu litera C1, a doua cu C2, a treia cu C3, şi tot aşa până la Cn (n = un număr finit) , esenţa vieţii ar putea fi redusă la un uriaş C (mulţimea C), dincolo de care nu se poate trece, pentru că, teoretic, nu se poate concepe o altă literă a alfabetului, o altă mulţime, la fel cum un obiect bidimensional nu poate concepe existenţa unuia tridimensional, la fel cum geometria în plan nu poate concepe geometria în spaţiu sau cum noi, fiinţele tridimensionale, nu ne putem imagina cu minţile noastre limitate a patra dimensiune, a Divinităţii. Dar, paradoxal, suma combinaţiilor se calculează după formula 2+2=5. Ceea ce rezultă din adunarea acestor nenumărate variante ale aceleiaşi invariante C nu este egal cu nr. variantelor (n) înmulţit la C, deci nu este de ordin C, ci aduce după sine o nouă invariantă, D, percepţia Totului, a Ansamblului, Suprarealitatea. De aici capacitatea creierului de a prelucra această nouă dimensiune, creând o realitate paralelă cu realitatea, alcătuită din combinaţii de tip D1, D2, D3…Dn. Este o depăşire a realităţii tridimensionale de tip C, o propulsare înspre realitatea tetradimensională, înspre fascinantul, magicul D (iniţiala lui Dumnezeu). Teoretic, având deja toate datele introduse, creierul ar trebui să recunoască orice combinaţie posibilă de tip C şi să creeze o infinitate de combinaţii virtuale, de tip D. Astfel se explică parţial de ce adeseori în viaţă avem senzaţia că am trăit de două ori acelaşi moment, într-un mod identic… Atunci intră în joc dimensiunea D, intuiţia Totului, care permite creierului să recunoască respectiva combinaţie, prelucrând datele pe care le are deja introduse.

În goana trenului spre sfârşit, îmbătat de voluptatea senzaţiei că nu mai am nici trecut, nici viitor, ci doar un veşnic prezent pe care îl pot prinde între degete, măsura şi întoarce pe toate părţile cum întoarce un copil o jucărie complicată, făceam calcule matematice, efectuam raţionamente logice, îmi puneam la punct propriul sistem filozofic, având în permanenţă senzaţia că ceva lipsea, că era incomplet.

Încercam să ating cu gândul fiecare combinaţie care trecea, fără să-mi dea senzaţia că trece; percepeam totul într-un flux continuu, dilatat, ca un lichid gelatinos ce curge prin tuburi de metal, pătrunzând din unul în celălalt fără să întâmpine nici un obstacol în calea lui, lipsit de conştiinţa fragmentării, aşa cum noi ne trăiam veşnicul prezent fără să simţim succesiunea clipelor, decât ca pe un curent continuu, asemănător curentului electric, dar la intensităţi cu mult mai mici şi mai adânci, la un anumit ritm anume reglat, nici prea lent, nici prea rapid, ci doar atât cât să nu ucidă fragila fiinţă umană. Îmi imaginam un uriaş generator de curent continuu în spatele vieţilor noastre şi fiecare dintre noi un fir prin care era trimisă o anumită cantitate de energie care la un moment dat era stopată printr-o simplă apăsare de buton. Deocamdată totul mergea perfect, dar mă gândeam îngrozit şi fascinat ce s-ar putea întâmpla în momentul în care s-ar deregla comenzile şi, printr-o apăsare greşită a butonului ni s-ar trimite în firele invizibile curent de 22000 de volţi. Dacă s-ar impregna vieţilor noastre un ritm prea alert, făcându-ne să gonim prin viaţă cu o viteză de mii de ori mărită, ca într-o scenă de film derulată rapid, şi să ne terminăm drumul înainte de vreme, rămânând apoi suspendaţi în vid, cu privirea spre neant, ca o mână întinsă în noapte să prindă o stea ce va cădea la mii de ani lumină distanţă în abisul negru, fără fund al nimicului. Cuvântul care îmi venea în minte era desincronizare, lipsa unei simetrii între capacitatea trupului şi a sufletului nostru de a capta energie, şi energia în sine care îi era propulsată, aşa cum motorul magic al inimii pulsează sânge în miliardele de vene aşezate în reţea. Cum ar reacţiona trupul nostru la acest accident în evoluţia firească a lucrurilor, la apăsarea unui alt buton decât cel menit să propage energia necesară vieţii? Îmi imaginam o catastrofă de talia unei explozii nucleare, o modificare radicală a elementelor chimice din reacţiile cărora rezultă fiecare celulă, fiecare particulă de materie organică şi anorganică, o transformare în cu totul altceva, de neconceput pentru gândirea omenească. Miliarde de celule schimbându-şi configuraţia, intrând în combinaţii noi, nebănuite, ca într-un dans haotic, în care, scăpate de sub control, picioarele nu mai respectă paşii, ci o iau razna, ţopăind la întâmplare, în afara ritmului; ca în goana sălbatică spre victorie a armatei de spermatozoizi din care numai un singur ostaş îşi va atinge ţinta, luând cununa biruinţei, marele premiu-şansa de a transforma virtualul în real, increatul în creat. O explozie în urma căreia ar fi lansate în spaţiu trilioane de steluţe carbonizate, dând naştere unei noi galaxii, sau căzând înapoi deasupra pământului ca o ploaie de cenuşă peste un mormânt universal.

În visele mele, adeseori zburam spre soare, mai precis eram împins sau atras spre el de o forţă nevăzută ce mă scotea de sub forţa de gravitaţie a pământului. Nu trebuia decât să-mi întind braţele în direcţia petei aceleia uriaşe de lumină şi începeam să cad spre ea, în sens invers căderii, vertical, cu o viteză atingând viteza luminii, cu o sete îngrozitoare de lumină, dornic să mă afund cu totul în universul acela de raze ca într-o mare fierbinte, să fiu desfiinţat ca fiinţă umană şi făcut una cu el, topit ca într-un cuptor uriaş, pentru ca pierzându-mi atributele mele umane să devin eu însumi foc şi lumină la miliarde de grade Celsius. Mă gândeam adeseori cât de ciudat era să aibă asemenea vise o fiinţă ca mine, care în realitate e îmbolnăvită până şi de gândul expunerii la soare, care şi-a trăit întreaga viaţă de ciupercă singuratică în umbra a patru pereţi cu ferestrele aţintite mereu spre miazănoapte.

În vis reuşeam să ajung la soare, dar în momentul în care mă agăţam de el cu toate puterile, mă pomeneam ţinându-mă cu mâinile strâns de firul subţire al unui simplu bec, atârnând din tavanul unei pivniţe, un bec care, de îndată ce îl atingeam, se stingea, lăsându-mă în întuneric. Probabil mai stăruia în subconştientul meu amintirea vagă a lunii, privită de la distanţă ca un glob misterios de lumină stăpânind peste imperiul nopţii, şi apoi dezamăgirea revelaţiei primilor paşi pe tărâmul selenar, cu gropi adânci şi munţi cavernoşi, goi, cenuşii. Sau poate obsesia vulcanilor stinşi cu craterele lor ca nişte guri căscate, groteşti. Sau gândul că toate acele astre ce străluceau sub ochii noştri fascinaţi nu erau, privite de aproape, decât planete golite de lumină, reci, cenuşii, nelocuite, fără viaţă, fără vegetaţie, cu forme ciudate.

Am omis să vă spun că între mine şi prietenul meu, Frank, există o coincidenţă de nume. Probabil că în momentul în care Cineva ţesea în întuneric steaua mea şi a lui, le-a aşezat în aşa fel încât luminile lor să se intersecteze din umbră şi ne-a legat atât de iremediabil firul vieţii încă de la naştere încât a sădit în gândul părinţilor noştri decizia acelui nume comun.

Când i-am spus cine sunt, Jasmine nu a părut surprinsă. Părea că se aşteptase la acest răspuns. A dat doar din cap în tăcere şi m-a întrebat cum mă cheamă.

- Frank, i-am răspuns.

- Pe aici prin împrejurimi nimeni nu-ţi ştie numele. Dar se povestesc lucruri ciudate despre tine.

- Ce se spune, Jasmine?

- Lucruri înfiorătoare… Că există ceva în tine care ucide, că ai omorât odată o pisică a unui vecin numai aruncându-i o privire. Că ai ochi fosforescenţi care ard noaptea ca nişte stele şi-ţi luminează faţa. Că nimeni nu te poate privi fără să se schimbe pentru totdeauna. Nu ştiu în ce fel, nu înţeleg, nu am înţeles niciodată. Dar se spune că toţi cei care te privesc îşi pierd minţile şi rătăcesc apoi nopţi întregi fără somn, fără apă şi fără mâncare prin sate, vorbind prin semne, uitându-şi până şi glasul, şi nu-şi mai găsesc liniştea până la moarte.

- Şi tu crezi ce spun oamenii, Jasmine?

- Nu ştiu… Ştiu că eşti un om ciudat, şi lumea întotdeauna ţese poveşti în jurul oamenilor care nu sunt ca şi ceilalţi. Dar ceva îmi spunea că odată am să te cunosc… Nu ştiu de ce, am simţit-o tot timpul, de câte ori auzeam pe cineva vorbind despre tine, de câte ori treceam pe lângă casa ta. Te-am visat într-o noapte. Cred că era lună plină. Am visat că ţi-am văzut chipul şi că nu voi putea fi niciodată aceeaşi. În zori nu mi-am mai adus aminte de ceea ce am văzut, dar am ştiut că într-o zi te voi întâlni.

Glasul îi tremura, lumânarea îi îmbrăca faţa într-o lumină stranie, cu reflexe aurii, şi cum stătea culcată acolo, pe pernele moi, vorbindu-mi, părea încă bolnavă de amintirea acelui vis de care îmi pomenise.

- Dar tu ce simţi? Îţi e teamă de mine, Jasmine?

- Aş putea să-ţi spun multe lucruri de care mi-e teamă: de câinii care muşcă şi de pisicile negre… de nopţile fără lună şi de urletul lupilor în nopţile cu lună plină… de foc şi de apă, şi de gândul că aş putea înnebuni, şi m-aş pierde pe cărări de unde nimeni nu m-ar mai putea aduce înapoi… de tăcerea din visele mele şi de tăcerea din sânul morţii… de dorinţa din ochii bărbaţilor ce mă privesc atunci când trec pe stradă şi de toate lucrurile pe care le ştiu din auzite, de toate lucrurile pe care le ştiu dar nu le înţeleg, de orice zgomot mai puternic, de orice miros mai înţepător, de orice lumină mai puternică… de imaginea mea din oglindă, căci atunci când îmi întind mâna să o ating, mă lovesc de ceva rece şi impenetrabil… de liniile din palma mea care duc în păduri neîncepute… de ploile cu grindină şi de furtunile dezlănţuite… de oamenii pe care nu i-am cunoscut încă şi de cântecele pe care nu le-am cântat niciodată, de tot ce port pe dinăuntru fără să ştiu… de vântul ce va sufla odată prin locurile unde am fost eu şi toţi cei dragi mie… de cruzimea şi de iubirea omenească… de sărutul infinitului şi de albastrul ochilor lui Dumnezeu care mă privesc zi şi noapte fără să-mi lase răgaz de odihnă… Şi sunt multe alte lucruri care mă înfricoşează…

- Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Mă număr şi eu printre aceste lucruri, Jasmine?

Jasmine zâmbi.

- Am să-ţi răspund tot cu o întrebare. Ţie ţi-ar fi teamă de tine dacă ai fi în locul meu?

- Nu pot să mă imaginez în locul tău… Şi totuşi dacă aş avea un pic de intuiţie feminină, cred că nu mi-ar fi teamă.

- A, nu? râse ea. Auzi la el! Intuiţie feminină! Ce ştii tu despre intuiţia feminină? Într-adevăr, e absurd să-ţi fie teamă de un bărbat care în fond n-a făcut nimic altceva decât să te adoarmă, să te răpească de acasă, să te închidă în casa lui într-o cameră fără ferestre şi să te lege în lanţuri… Şi nu orice bărbat, ci tocmai faimosul proprietar al casei fără ferestre, despre care se spun atâtea şi atâtea lucruri şi pe care nici măcar nu ai dreptul să-l vezi faţă în faţă… E o nebunie să te temi de aşa ceva!

- Intuiţia ar trebui să îţi spună să nu-ţi fie teamă tocmai din acest motiv… Proprietarul casei fără ferestre la stradă nu ar face ceea ce fac majoritatea bărbaţilor atunci când răpesc o femeie. Nu e un infractor de rând…

- Şi totuşi a acţionat tipic, cu mijloacele cele mai meschine… ca într-o dramă de mâna a doua. Credeam că proprietarul casei fără ferestre la stradă are mai multă imaginaţie… Scena asta am văzut-o jucată în sute de filme şi am citit-o în sute de cărţi… aşa că nu mai are de ce să îmi fie teamă. Totul îmi dă senzaţia de deja-vu. E de prost gust să repeţi ce au jucat alţii.

- Sunt chiar atât de previzibil Jasmine?

- Da… Şi nu mă cheamă Jasmine… E un nume pe care l-ai inventat tu în nopţile tale singuratice, un nume care s-a născut în imaginaţia ta ca şi jocul acesta stupid. Jasmine… fata cea inocentă cu ochi mari şi speriaţi, care cade în mâinile unui psihopat obsedat de fiinţa ei. Totul s-a născut în mintea ta. Dacă ai fi privit mai adânc în mine şi nu doar în visele tale, ţi-ai fi dat seama că nu sunt ceea ce crezi. Jasmine cea cu ochi albaştri… Nici măcar ochii nu-mi sunt albaştri… Şi aici ai greşit. Sunt verzi… Dacă te uiţi cu atenţie, ai să-mi dai dreptate. Ştii ce se spune despre ochii verzi? Desigur că ştii! Doar de aceea ai preferat să-mi faci ochii albaştri. Dar nu sunt creaţia ta! Credeai c-are să-mi fie teamă de tine, de lanţurile astea ruginite care zornăie, de regulile jocului tău pe care le-ai inventat aşa cum ai încercat să mă inventezi şi pe mine. Iar eu am intrat în jocul tău la început, ca să-ţi fac pe plac. Am fost ceea ce ţi-ai dorit să fiu, fata din visele tale, frumoasa speriată şi inocentă… dar nu pot să joc la nesfârşit un rol care nu mă reprezintă. Nu mi-e teamă de tine… Nici măcar povestea cu visul nu era adevărată. Într-adevăr te-am visat, şi nu o dată, ci de nenumărate ori, am coborât pe cărările învăluite în ceaţă, încercând să-ţi caut chipul, sperând că, în sfârşit, curiozitatea mea va fi satisfăcută. Dar de fiecare dată când ridicam lumânarea să te privesc în marea aceea de întuneric, eram dezamăgită… Nu erai monstrul pe care îl aşteptam, de care aproape îmi doream să fiu îngrozită… pentru care mă pregătisem în zeci de anticamere ale visului, încercând să îmi imaginez lucruri la limitele imaginaţiei omeneşti… Erai un om la fel ca şi ceilalţi, puţin nebărbierit, puţin blond, puţin melancolic, cu ochii albaştri, spălăciţi şi speriaţi, cu haine demodate, moştenite de la nu ştiu ce bunic mort, aruncate stângaci pe trupul tău palid şi spân. Şi atunci fugeam de tine, pentru că mă înşelasem… fugeam şi mă ascundeam în văgăuni murdare, întunecoase, şi plângeam pentru că ştiam că n-am să pot să te iubesc niciodată, n-am să pot să iubesc un om atât de comun. Şi-mi părea nespus de rău că am dezlegat misterul pe care îl ţineai atât de bine păzit, că am ridicat vălul de pe chipul bărbatului de care eram fascinată şi atât de pătimaş îndrăgostită, vecinul meu, proprietarul casei fără ferestre.

Mă privi cu reproş în ochii ei verzi (pentru că acum vedeam că sunt verzi) şi am simţit că mă topesc sub privirea ei.

- Crezi că pe mine mă poţi ţine captivă cu lanţurile astea? Îşi ridică ambele mâini ca să-mi arate verigile în care erau prinse. De dragul tău am încercat să mă prefac că sufăr cu adevărat, că sunt frustrată din cauza lor, ca să-ţi satisfac ţie pornirile de sadism. Ştii cât de mult mă incomodează pe mine lanţurile astea?

Cu un gest de suprem dispreţ de regină suverană, îşi smuci o dată mâinile din strânsoare, şi verigile, cu lanţuri cu tot, căzură cu zgomot jos pe podea. Cu un alt gest, îşi aruncă jos şi plapuma, sub care păruse să-şi caute siguranţă cu numai câteva clipe înainte, şi rămase astfel, în rochia semi-transparentă, de sub care i se revelau formele pline, de tânără împlinită, pasională, având în esenţa ei un parfum ameţitor care îmi îmbăta simţurile.

- Am visat de mii de ori jocul tău. Era visul meu preferat. Mă prindeai în lanţuri şi mă robeai cu sărutările tale pătimaşe, de monstru nebun de dragoste. Sufeream sub povara pasiunii tale, dar primeam totul cu un suspin, dăruindu-mă cu totul ţie, abandonându-mă în întregime, inocentă şi caldă ca o fecioară în noaptea nunţii, speriată şi fascinată, plângând şi râzând în acelaşi timp, iubindu-te cum numai o dată în viaţă poţi iubi. Eram aşa cum m-ai visat de la început. Dar mi-am dat seama că eşti prea laş pentru asta. Ai pus la cale totul în cele mai mici amănunte, dar ţi-ai pierdut curajul când ai ajuns aici, în faţa faptului împlinit. Mă aveai în faţa ta, imobilizată, prizonieră, vulnerabilă şi îndrăgostită (pentru că trebuie să fi simţit că te iubesc!)… Puteai să-ţi foloseşti imaginaţia, robindu-mă în sute de feluri. Dar tot ce ai făcut tu a fost să îmi înşiri regulile jocului tău stupid. Iar acum tremuri, tremuri ca un miel încolţit de o turmă de lupi. N-a trebuit decât să ridic tonul o dată, să acţionez contrar aşteptărilor tale şi te-ai pierdut. Nu ştii să joci. N-ai să ştii niciodată. Ai vrut să mă închizi între patru pereţi întunecaţi, într-un pat îngust ca un sicriu, când lumea întreagă poate fi a noastră. Nu ne trebuie decât cheia magică, cu care să deschidem porţile… Îngenunchează! îmi porunci ea ca o stăpână unui sclav umil, şi copleşit şi tulburat de privirile ei, m-am supus, plecându-mi capul.

Spre mirarea mea îngenunche şi ea lângă mine, îmi prinse mâinile în palmele ei şi mă privi adânc în ochi. Lumânarea ardea.

- De-acum am să stabilesc eu regulile jocului. Nu ne vom pune întrebări. Nu vom da răspunsuri. Toate răspunsurile la întrebări există deja în noi. Nu trebuie decât să ne iubim. Eu – început şi tu – sfârşit, să ne unim şi să devenim totul. Să devenim una până când se vor pierde graniţele, şi nu vom mai ştii până unde sunt eu şi până unde eşti tu. Să ne iubim ca şi cum în noi ar fi fost sădită sămânţa binecuvântării. Ca şi cum noi am fi aleşii, mamă şi tată poporului fericit de Dumnezeu. Un nou Adam şi o nouă Evă, fără istorie şi fără început… Să se topească în noi toate perechile de îndrăgostiţi ce au trecut pe rând prin faţa cerului şi a pământului, mână în mână, trup în trup, suflet în suflet. Să ne topim la temperaturi incandescente, să ne transfigurăm în râuri de lavă şi să curgem peste munţi, peste păduri şi dealuri, să ne prelingem pe câmpii, prin oraşe şi sate, să inundăm marginile pământului şi-apoi să ne ridicăm la cer ca un val uriaş, îmbrăţişând albastrul infinitului. Să înecăm tot universul în oceanul iubirii noastre. Să fim şi început şi sfârşit, ca şi cum dincolo de noi nu s-ar mai afla decât un vânt străin, uscând nişte rufe întinse, uitate într-o curte din care toţi au plecat. Toate poveştile s-au scris pentru noi. Toate cântecele s-au cântat pentru noi. Toate clopotele au bătut pentru moartea şi învierea noastră. Îmbracă-te în mine ca într-un strai de nuntă, şi mă voi îmbrăca în tine ca în cea mai frumoasă rochie de mireasă. Nu trebuie să-mi spui că mă iubeşti. Toţi ştiu. Ziua o şopteşte unei alte zile şi noaptea unei alte nopţi...Fiecare fir de iarbă, fiecare fluture, fiecare copac a repetat-o cel puţin o dată, ca pe o rugăciune a inimii în pragul înserării. Fiecare râu o şopteşte în drumul lui de nenumărate ori, fiecare acord din muzica sferelor sublimează o clipă din eternitatea noastră. De ce să nu ne iubim, dacă deja totul în jurul nostru aşteaptă asta, ca pe o dezlegare? Nimeni nu va fi mirat. Nimeni nu ne va pune întrebări. E la fel de normal ca şi faptul că ne naştem şi că murim. Salcâmii vor înflori la fel, oile vor paşte mai departe pe păşuni unde iarba va creşte la fel. Nici un tren nu se va opri din drumul lui, nici un felinar nu se va stinge în oraşe… Anotimpurile vor veni şi vor pleca la fel, la fel va ploua şi va ninge, la fel va bate vântul… Şi peste tot, totul va fi ca şi până acum. Doar ochii noştri vor privi altfel… Toate vor căpăta sens… Chiar şi visele absurde în care ne scăldăm sufletele în nopţile nesfârşite, chiar şi rostul de a fi… viaţa şi moartea…

În timp ce îmi vorbea astfel, transfigurată, cu faţa strălucind de un foc tainic, din adâncuri, ochii ei deveniseră din nou albaştri şi limpezi, ca la început. Numai că acum nu mai era teamă ceea se putea citi în apa lor, ci doar o voluptate fără margini. Lumânarea stătea gata să se stingă.

- Jasmine, am şoptit fascinat.

- Da, stăpânul meu. Sunt iar Jasmine, Jasmine a ta… sclava ta… Sunt tot ceea ce vrei tu să fiu…

- În curând se va stinge lumânarea şi vom rămâne în întuneric.

- Nu, nu! tresări ea speriată. Lumânarea nu trebuie să se stingă! N-o putem lăsa să se stingă.

- Ţi-e teamă de întuneric?

- E destul de mult întuneric în mine… În întuneric nu ştii niciodată cât mai ai de mers. Mă iubeşti, Frank?

- Tu însăţi ai spus că toate răspunsurile sunt în noi. Atunci de ce îmi pui o astfel de întrebare? Dacă nu te-aş iubi, n-am mai fi aici, acum, faţă în faţă. Am ştiut întotdeauna că tu îmi eşti sortită mie… Nu ştiu în ce fel… nu ştiu de ce… sau de Cine…

- Dacă mă iubeşti, scoate-mă de aici… Vreau soare, vreau lumină… mă dor ochii de atâta întuneric.

- Eu sunt un om al umbrei, Jasmine. Există oameni care fascinează, dar numai în întuneric. De îndată ce îi scoţi la lumina zilei devin groteşti şi stângaci… Nu cred că ai vrea să mă priveşti la soare.

- Nu vreau să te privesc. Vreau să mă pierd în tine, să devenim una, şi atunci ce importanţă va mai avea cum arăţi la lumina zilei? Ne vom rostogoli prin lunci, prin grădini cu flori, prin zăpezi nesfârşite… vom râde mult… întreg universul va răsuna de râsul nostru… vom colinda prin sate, vom sta puţin în fiecare loc şi apoi vom pleca mai departe. Nici nu vom ştii cum vor trece iernile şi verile, căci vom rămâne la fel, tineri, frumoşi, îndrăgostiţi.

- Visezi, Jasmine. Visezi cu voce tare. Casa aceasta e singurul univers pe care îl cunosc şi care mă cunoaşte… Nimic din ce e dincolo de ea nu e pentru mine.

- De ce? De ce? ripostă ea bosumflată, ca un copil.

- Pentru că sunt eu, proprietarul casei fără ferestre la stradă! Trezeşte-te! Aiurezi şi aproape că m-ai prins şi pe mine în jocul tău! Tu însăţi ai spus că oamenii vorbesc lucruri îngrozitoare despre mine.

- Şi asta îţi gâdilă orgoliul! Vă ştiu eu pe voi, bărbaţii! Vino, vino cu mine! strigă ea brusc, ridicându-se de jos, de unde era îngenuncheată. Mă prinse de mână şi aproape cu forţa mă trase sus.

- Unde?

- Să-ţi arăt cât de mult te înşeli!

Prin casa mea nu bătea vântul niciodată, căci nu se deschideau ferestrele şi jaluzele nu erau trase. De aceea mirosea trist, a singurătate, a sicriu, a resemnare. Mirosul acela îmi năpădise nările, îmi intrase în haine, îmi năpădise sufletul, devenise una cu mine, cu aerul pe care îl respiram, şi nu-mi puteam imagina o altă viaţă fără el. Cred că mai degrabă l-aş fi luat cu mine, oriunde aş fi mers, ca pe un stigmat, ca pe un blestem, şi odată cu el şi lumea mea ce părea veche de o sută de ani. Un muzeu al întunericului şi al singurătăţii pe care nu-l vizita nimeni, nici măcar razele soarelui. Casa fără ferestre la stradă. Casa fără ferestre, cum spuneau, incomplet, oamenii. Căci oamenii nu ştiu niciodată adevărul întreg.

Uşa vagonului se deschise brusc şi controlorul umplu întreg cadrul rămas gol cu statura sa impunătoare. În gură îmi stăruia un gust ciudat de ouă clocite.

- Biletele la con….

Aproape că am sărit de pe bancheta unde stăteam şi m-am repezit la el cu degetul la buze:

- Pst! Nu vezi că doarme?

Controlorul se pregăti să protesteze vehement, cu un aer certăreţ şi obraznic (de fapt, sărmanul, nu şi-ar fi făcut decât datoria), dar în clipa următoare realiză cine era cel cu care vorbea. Mă privi în tăcere câteva secunde, nebăgând în seamă biletul pe care i-l fluturam ostentativ pe sub nas. Pe faţa lui era întipărită expresia aceea imposibil de exprimat pe care o mai văzusem de câteva ori în viaţa mea la oamenii cu care intrasem în contact. Era aceeaşi, exasperant de identică, încât am avut impresia că totul era deja-vu. În toate coşmarurile mele, vedeam sute de chipuri aţintite asupra mea, şi toate aveau masca aceea ciudată, ce-i transfigura automat pe oameni în prezenţa mea. Furându-le orice identitate, făcând din toţi o copie a unui original unic, ca şi cum toată lumea ar fi fost redusă la o infinitate de oglinzi paralele, şi în ele, reflexia aceluiaşi chip în miliarde de exemplare, din diferite unghiuri şi poziţii, dar în esenţă acelaşi. În visele mele, imaginea aceasta revenea atât de des, de obsedant, încât, înnebunit de acel chip, luam primul obiect care îmi cădea în mână şi spărgeam toate oglinzile… iar când, coalizate parcă împotriva mea într-o complicitate mută, toate aceste obiecte auxiliare se ascundeau de mine, loveam cu propriul meu pumn până ţâşnea sângele… până totul se făcea ţăndări. Dar tot ceea ce realizam era o multiplicare a celui chip uriaş, căci acum fiecare ciob de oglindă îl reflecta în felul lui, şi peste tot unde priveam numai cioburi. Îmi astupam ochii cu mâinile, dar imaginea îmi era deja întipărită pe retină şi o aveam mereu înainte, aceeaşi, sfidătoare, şi în mod ciudat semănând cu mine. Şi asta mi se părea cel mai greu de suportat. Ştiam că, pentru ca aceste copii să dispară, trebuia distrus originalul, şi originalul eram eu. Eu eram chipul ce se reflecta în oglinzi de nenumărate ori. Căci toţi cei care mă priveau începeau să semene cu mine.

Controlorul ieşi, salutându-mă politicos, iar eu m-am întors la locul meu, privind-o neliniştit, cu coada ochiului, pe necunoscută, care, spre uşurarea mea, dormea profund şi nu dădea nici un semn de trezire.

Trenul gonea cu o viteză incredibilă, dinspre noapte spre noapte, mesagerul clipei către o altă clipă, el însuşi o prelungire a nopţii, având un aer complice cu ea, ca şi cum n-ar fi fost decât o fantomă neagră, un monstru zgomotos născut din ceţurile întunecate, precum Afrodita din spuma mării. Pe geamul întredeschis, pătrundea un val de răcoare parfumată ce-mi mângâia faţa ca o briză. Eram mulţumit. Mă gândisem de mai multe ori cu groază pe parcursul acestei călătorii la momentul în care controlorul avea să ne tulbure dulcea intimitate, atentând la somnul lin al protejatei mele. Dar acum, că acel moment trecuse, simţeam că mi s-a ridicat o piatră uriaşă de pe inimă. Era de preferat să văd pe chipul controlorului metamorfoza decât s-o văd pe ea căpătând sub ochii mei trăsăturile acelei copii care îmi bântuia visele. De obicei îi uram pe cei care se transformau astfel după ce mă vedeau şi nu mai suportam să îi privesc. Cred că aş fi fost în stare să-i ucid, deşi nu sunt un criminal. De aceea aş fi dat orice ca măcar ea să nu se schimbe. Nu puteam să-mi imaginez cum ar fi arătat după, şi cum aş fi urât-o, urându-mă pe mine în ea, din pricina acestei transformări.

În momentele mele de maximă voluptate masochistă, mă închipuiam alergând prin oraşe, pe stadioane şi prin pieţe, în miezul zilei, în mijlocul mulţimii, sădind în toţi veninul acestei metamorfoze ciudate, contaminându-i cu microbul fiinţei mele, strigându-le fără cuvinte, prin însăşi prezenţa mea mută, întreg adevărul de care fugeau, dar care fusese închis în mine, ca în legendarul pom al Binelui şi Răului. Îmi imaginam cu o plăcere bolnavă, în cele mai mici amănunte, ce panică s-ar fi creat, ce teroare, cum ar fi alergat care încotro, astupându-şi ochii cu mâinile, cum şi-ar fi spart fiecare oglinzile, într-un acces nebun de furie şi disperare… nereuşind să scape de propria lor imagine, căci o dată microbul aruncat, nu se mai puteam vindeca decât căutându-şi adăpost dincolo de moarte. Străzile ar fi pustii, drumurile şi trotuarele pline de cioburi de oglinzi, aruncate din toate casele, din toate blocurile, pe toate geamurile, într-un haos total, într-o mare de gemete şi de văicăreli apocaliptice. Afişele care anunţau spectacole de teatru sau concerte ar fi uitate pe ziduri, îngălbenite şi în final smulse de vânt şi de câinii vagabonzi, căci nimănui nu i-ar mai arde de spectacole. Oamenii s-ar închide în casele lor, temându-se să iasă până la magazinul din colţ, preferând să moară de foame cu ochii pe ferestre şi pe ceasornice, aşteptând cu un ultim dram de speranţă o minune care să pună capăt dezastrului, să-i trezească din coşmar, aruncându-i înapoi în viaţa lor de zi cu zi din care fuseseră rupţi cu atâta cruzime. Ziarele ar scrie numai despre asta. Televizoarele şi radiourile, date la maximum, ar urla numai despre asta. Politicienii ar decreta stare de urgenţă şi s-ar baricada în palatele lor, purtând discuţii interminabile şi fără nici un rezultat. Savanţii şi-ar pierde nopţile la lumini artificiale, căutând zadarnic o soluţie. Porţile închisorilor şi ale ospiciilor s-ar deschide larg, căci n-ar mai sta nimeni de pază, şi toţi nebunii şi infractorii ar ieşi pe străzi, în haine vărgate şi în halate, strângându-se în grupuri compacte, într-o demonstraţie fără sens, bătându-se şi furându-se între ei, prădând magazinele goale şi jefuind băncile pustii, intrând în case şi în blocuri, ucigând şi violând în disperare, şi apoi sinucigându-se în masă, dându-şi foc prin pieţe publice, în timp ce oamenii rămaşi i-ar privi îngroziţi pe ferestre cum urlă şi se zvârcolesc într-o mare de flăcări.

În nopţile în care nu aveam somn, mă întrebam uneori dacă nu cumva acesta era rostul meu pe lume, dacă nu cumva fusesem trimis pe pământ ca un înger al răzbunării lui Dumnezeu, să aduc foc şi sabie ca în cuvintele vechilor profeţii… dacă nu cumva eram un mesager al sfârşitului lumii, un profet însemnat cu stigmatul cunoaşterii binelui şi răului, ca şi cu un fier roşu. Iar eu, ca şi Iona cel neascultător şi cârcotaş, mă sustrăgeam de la misiunea mea dintr-o laşitate pe care mi-ar fi plăcut să o cred dragoste pentru omenire, dar care nu era de fapt decât dovada propriului meu egoism. Preferam să mă închid între patru pereţi şi să-mi ard rămăşiţele creierului la lumina orbitoare a lecturilor şi a gândurilor, ducând o viaţă de pustnic, în cel mai perfect anonimat, căutând să trec prin lume cât mai neobservat, când de fapt nu trebuia să fac decât un pas ca să devin figura cea mai importantă şi mai controversată a istoriei de la Iisus încoace.

Sau, poate, Dumnezeu, prins cu alte treburi, se zăpăcise o clipă în eternitatea lui şi sădise în mine încă din stare embrionară tot ceea ce trebuia ferecat bine, sub lacăt greu, şi ascuns de privirea omenească. Iar acum mă plângea El însuşi cu lacrimi amare. Îşi plângea propria greşeală. Cu fiecare ploaie ce-şi prelingea lacrimile pe ferestre, cu fiecare stea care cădea în abisul flămând de lumină, cu fiecare pasăre obosită ce se prăbuşea în mare în drum spre ţările calde; cu fiecare fir de iarbă pârjolit de raze sau călcat în picioare de vreun îndrăgostit greoi în goana lui spre fata iubită, ce-l privea din prag, cochetă şi amuzată, cu zâmbet de felină.

N-aveam să ştiu niciodată tot adevărul. Dar ştiam că există în mine ceva straniu şi distrugător, o rămăşiţă din intensitatea acelui foc pe care ochiul nu-l poate privi fără să se schimbe pentru totdeauna, un văl de insuportabilă şi nefirească luciditate, dezvăluind ceea ce trebuia să fie ascuns în fiinţa fiecărui om şi niciodată adus la suprafaţă şi etalat în văzul tuturor, ca toate celelalte.

De multe ori, în zilele şi nopţile mele singuratice, mă simţeam o pată neagră pe chipul unei omeniri ce tindea spre perfecţiune, un furuncul imens mustind de puroi şi zvâcnind regulat în suc propriu, condensând în el toată conştiinţa de sine a vinovaţilor fără vină, condamnaţi să poarte în ei stigmatul unei hidoase diformităţi. Şi dacă între Dumnezeu şi creaţiile sale există o legătură organică asemănătoare celei dintre trup şi diversele sale mădulare, probabil că eu eram durerea Lui de dinţi, o durere surdă şi supărătoare, profanând veşnicia cu îndrăzneala de a lua asupră-i senzaţia întregului, aşa cum sufletul unui suferind se scurge tot în rana sau diformitatea sa, luând forma ei, transformându-l după chipul şi asemănarea sa; aşa cum apa ia forma paharului în care este turnată. În lumea ce se întinde ca un covor uriaş la picioarele Lui, în lumea cu oraşe mari, cu blocuri cenuşii în care mii de suflete îşi poartă lupta lor de zi cu zi cu banalul, cu prejudecăţile, cu monotonia, în care totul începe cu urletul prevestitor al nou-născutului, gol şi alungat din paradisul intrauterin, avortat de viu într-o gură de mormânt ce-şi etalează duhorile înaintea lui cu ostentaţie sado-masochistă, în care totul se sfârşeşte cu ruperea, marea schismă, frângerea în două a unui întreg format din două părţi strâns legate între ele, o frângere dureroasă, inegală, agonizantă, lăsând urme adânci la fel cum smulgerea unui membru lasă aşchii asimetrice, hidoase de fiecare parte, într-o lume cu copii maturi şi cu maturi copii, fiecare întinzând mâna spre păpuşa lui, spre prăjitura lui din vitrina magazinului din centru, râvnind-o cu ochi aprinşi de poftă şi lovindu-se mereu în încercare de a o lua, de sticla lucioasă şi impenetrabilă; în lumea în care fiecare lucru înseamnă mai mult şi fiecare drum duce mai departe, în timp ce noi, numai noi rămânem pe loc, căci alergăm în sensul opus direcţiei de rotaţie a pământului, eu sunt gândul care îl face să tresară pe Dumnezeu din visele Lui îndepărtate, punctul acela care e mereu acolo, acoperit de umbră şi ascuns dincolo de nenumărate obstacole materiale, dar mereu acolo, în centrul visului, în centrul realităţii, lipicios şi respingător, profilându-şi forma pe filtrul sensibil al retinei, nucleul obsedant care mai curând sau mai târziu capătă contur, ieşind din subsidiar, pândind un moment prielnic să iasă la lumină, să contamineze cu miros de putrefacţie cel mai suav parfum de lăcrimioare. Şi dintre toţi şi dintre toate, eu fusesem sortit să port pe dinafară acea duhoare de moarte, acea ţesătură greţoasă de vene, secreţii şi nervi, căci în momentul încununării creaţiei, Dumnezeu a uitat să acopere partea oribilă a fascinantei sale păpuşi, lăsând-o aşa, ca o rană deschisă, la cheremul privirii tuturor. Şi astfel tot ceea ce oamenii purtau pe dinăuntru, dincolo de stratul protector format din nenumărate foiţe de epidermă, cu măiestrie lucrate într-un complot permanent contra ochiului tentat să pătrundă înăuntru, eu purtam pe dinafară, patetic şi ridicol ca într-un spectacol de circ, în care eu eram atracţia principală şi toţi spectatorii aşteptau cu gura căscată intrarea mea în scenă, ca pe momentul atingerii punctului culminant, al agoniei sau al extazului, al beţiei orgasmice a simţurilor.

Adevăratul înveliş protector în care mă ascundeam asemeni melcului în cochilia sa şi care îmi ţinea loc de epidermă, era casa mea cu ziduri groase şi impenetrabile, casa fără ferestre la stradă.

- Vino! Vino cu mine! îmi strigă Jasmine, trăgându-mă după ea ca într-un joc copilăresc.

- Unde mergem?

- Ai să vezi. Ţi-am mai spus. Fii cuminte!

Deschise geamurile, trase perdelele, îi făcu semn luminii să intre, cu gesturi largi, mărinimoase, ca şi cum s-ar fi aruncat în cea mai mare aventură a vieţii ei, absorbită de gândul unei uriaşe schimbări, la fel de uriaşă şi de miraculoasă ca şi transformarea nopţii în dimineaţă, ca întruparea unei noi fiinţe, pregătite să-şi trăiască bucăţica de viaţă în lumină.

Adeseori, în conştiinţa mea exacerbată de sine, simţeam înăuntru ceva viu şi cald, palpitând ca trupul unui animal scuturat de friguri, pe care încercam să-l ascund sub haină, într-un gest spontan de duioşie. Aşa îmi imaginam uneori sufletul, şi prin el, întreaga viaţă, ca pe o febră continuă ce mă făcea să mă strâng tot mai mult în jurul meu cum te strângi colac sub plapumă în nopţile friguroase ale unei ierni fără foc. Totul era experienţă, totul era durere amestecată cu sublim, totul era umilinţă ce te înălţa mai presus de tine, într-un drum nesfârşit, cu trepte pe care coborai sau urcai desculţ, mii de trepte, niciodată aceleaşi, uneori atât de fierbinţi încât îţi ardeau tălpile, alteori reci, îngheţate, dar dându-ţi acea senzaţie de fierbinte întors. Arsura focului şi arsura gheţii. Atât. Şi dincolo, trenuri care veneau şi plecau, oameni care alergau şi făceau dragoste, lumini care se aprindeau şi se stingeau în oraşe… Întotdeauna medalia şi reversului medaliei… Şi animalul acela zgribulit ce-mi ţinea de urât în frigul singurătăţii mele. Căci eram doar eu şi el, într-o casă uriaşă, fără ferestre la stradă.

Primul meu gest a fost să îmi acopăr ochii cu mâinile, ca o măsură de protecţie împotriva valului acela uriaş de lumină ce îmi inunda casa.

- Trebuie să fii fericit! Trebuie să fim fericiţi! Tu nu înţelegi?

- Jasmine, tu nu înţelegi…

- O oglindă! exclamă ea. Dă-mi o oglindă!

- În casa mea nu sunt oglinzi… În casa mea nu a pătruns niciodată soarele… Ferestrele casei mele sunt aţintite spre miazănoapte…

- Atunci de unde vin razele acestea aurii? De unde atâta lumină?

- Nu ştiu. Totul a început acum. În clipa aceasta. De la tine. Cu tine.

- Cu mine? întrebă ea neîncrezătoare.

- Da, cu tine. E pentru prima oară… Şi poate pentru ultima oară.

- E poate pentru totdeauna! Când ochii lui Dumnezeu se deschid, nu o fac ca să închidă la loc. Priveşte!

În jurul nostru, toţi pereţii opaci ai casei fără ferestre se transformaseră în oglinzi, oglinzi uriaşe, în care lumina soarelui se reflecta ingenuă, fără nici un obstacol în calea ei. Jasmine mă luă de mână şi mă aduse în faţa uneia dintre ele.

- Priveşte! Nu ne stă bine împreună?

Mi-ar trebui poate sute de pagini să vă fac să înţelegeţi ce am văzut când mi-am ridicat privirea în faţa acelei oglinzi. Nu mai eram eu, Frank, şi nu mai era ea, Jasmine, cei doi oameni care se ţineau de mână şi zâmbeau în marea aceea de lumină aurie. Erau Bărbatul şi Femeia. Aşa cum numai mintea lui Dumnezeu îi putuse imagina, o singură dată, în sclipirea unei clipe de eternitate, atunci, la începuturi, înainte de a înfăptui actul supremei Sale creaţii, înainte de a-şi întina mâinile în sens propriu cu lutul sfărâmicios din care avea să iasă primul om. Atunci, imaginea acestuia nu era decât o umbră de flăcări pe retina ochiului întors spre Sine, o fărâmă de vis, uitat între gene în zorii primelor dimineţi scăldate în lumina virgină a astrului ce timp de milenii avea să ne călăuzească mărirea şi căderea.

Ne-am iubit atunci, cum poate numai o dată s-au iubit Adam şi Eva, goi, în paradis, la umbra pomului cunoaşterii, pierduţi în extazul lor fără margini, descoperindu-se unul pe altul şi descoperindu-se pe sine în celălalt, într-o îmbrăţişare menită să-i desfiinţeze şi să-i renască într-un singur trup, complet, în acord deplin cu el însuşi, arzând în foc pur toată distanţa ce teoretic îi mai despărţea. Era ultimul act dinaintea marii căderi, pe care într-un fel tainic o prevestea, )căci după un moment atât de măreţ nu putea urma decât căderea), aşa cum prevestea şi miile de ani ce vor urma. Miile de ani în care miliarde de strămoşi mărunţi vor fi încercat, disperat şi patetic, prin apartamente minuscule de zgârie-nori, prin cămăruţe de hotel anoste sau prin maşini de lux închiriate, să regăsească acel moment de perfectă simbioză, de armonie totală ce ne-a fost sădit în suflet ca o moştenire de la strămoşii blestemaţi.

Nu trebuia decât să gândim împreună acelaşi gând şi totul se împlinea întocmai, ca şi cum noi am fi fost stăpânii lumii, fără trecut şi fără viitor, pierduţi într-un veşnic prezent; nu trebuia decât să aranjăm cu gândul stelele în cele mai ciudate forme şi ele alcătuiau noi constelaţii la porunca noastră… departe se năşteau noi galaxii, lacrimile îngerilor se prefăceau în fulgi de nea şi îmbrăcau în alb crestele munţilor selenari. Am ştiut atunci pentru prima oară în viaţa mea că voi birui… că marea criză putea fi depăşită. Să iubeşti… să mergi mai departe… Întotdeauna mai departe… dincolo de tine şi de cărările albastre ce duc spre infinit. Acesta-i drumul. Aceasta-i izbânda. Marea izbândă. Aceasta-i fericirea supremă. Nimic altceva nu ni se dă aici decât atât. Şi e îndeajuns ca să-l slăvim pe Dumnezeu o veşnicie. Nimic nu mai conta după acest moment de revelaţie divină, în care totul fusese, printr-un joc al clipei, al nostru, în care totul ne aparţinuse dincolo de viaţă şi de moarte. Nimic nu ne mai putea umbri fericirea. Nimic nu mai conta decât faptul că avusesem dreptul la o singură clipă a mea în care să ştiu, să simt, să iubesc. Toate poveştile s-au scris pentru noi. Toate cântecele s-au cântat pentru noi. Toate clopotele au bătut pentru moartea şi învierea noastră.

Când am auzit-o pentru prima oară vorbind, mi-a îngheţat sângele în vine. Eram întors spre geam, cu ochii închişi, furat de noaptea din interior, mai adâncă decât cea din afară. Există un moment când orice tren se depăşeşte pe sine, îşi depăşeşte propria limită şi propriul punct de stabilitate, alunecând pe nesimţite spre tărâmuri mai puţin solide, spre spaţii vagi, confuze, onirice, căpătând o viteză ameţitoare în goana lui. Şi ca şi cum metalul ar fi fost expus unor temperaturi înalte, de zeci de mii de grade, cenuşiul lui acoperit de rugină devine un râu de lavă albă, topită, curgând ca un şarpe spre destinaţii necunoscute. E ceasul de taină, când începi să te întrebi unde mergi de fapt, şi dacă vei ajunge vreodată la destinaţie. Dacă nu cumva totul e un joc în care la început eşti foarte sigur pe tine, dar pe măsură ce dezvălui din ce în ce mai adânc regulile jocului, îţi dai seama că e mai mult, că îţi scapă de sub control, că nu mai lipseşte decât un pas să aluneci într-o altă sferă, unde sufletul, dilatat în sine şi vulnerabil în toată fragilitatea lui capătă forme ciudate, se ascute sau se bombează, se risipeşte peste pământuri şi peste ceruri sau se adună într-un punct minuscul la orizont. Te joci şi dintr-o dată te trezeşti în realitate, jocul tău devine realitate, la fel de normal, fără transfigurări bruşte, ca transformarea copilului în adult, ca dezvoltarea fătului în leagănul intrauterin sau ca şi tainicul proces al dezvoltării seminţei în interiorul fructului. Jocul este mugurele, dragostea este floarea, maturitatea spirituală e fructul, iar sămânţa, născută pe nesimţite în interiorul său, crescută la loc ascuns şi tainic deosebită de celelalte, dar concentrându-le pe toate în lumea sa minusculă, un univers în sine, un întreg însumând mai mult decât suma părţilor, devine adevăratul drum, adevăratul sens… momentul suprem de luciditate absolută într-o lume care se joacă mereu de-a tot şi de-a toate… de-a jocul, de-a dragostea, de-a viaţa şi de-a moartea. Sămânţa se poate naşte oricând şi oriunde… se poate concepe pe sine în miezul oricărei realităţi, dar întotdeauna dincolo de punctul de nuntire, după ce, virgină şi incompletă, realitatea se uneşte într-o sfântă îmbrăţişare cu El, Întregul absolut, Infinitul, Nesfârşitul şi Neînceputul, Marele Albastru (singura culoare în care privirea se poate pierde, fără să întâlnească nici un obstacol în calea sa). Acesta este poate, în esenţa sa, sensul cel mai profund al Imaculatei Concepţii şi al Creştinismului. Aşa înţeleg eu creştinismul. Realitatea şi Infinitul într-un moment de perfectă simbioză, dând naştere unei seminţe – singura care uneşte în mod miraculos două nivele de existenţă aparent incompatibile, despărţite prin însăşi natura lor. Căci, sumă a tuturor virtualităţilor, Întregul este totuşi, paradoxal, incomplet, atâta timp cât nu cuprinde în el realitatea, concretă, materială, bolnavă de sine, realitatea care contaminează în timp ce el, infinitul, transfigurează. Contaminată de Realitate, transfigurată de Infinit, Sămânţa devine Întregul absolut (la fel cum Infinitul fusese Întregul parţial), Fiul, care reuneşte trăsăturile Tatălui, dar şi pe cele ale Mamei, unind în el două extreme, două linii paralele, într-un punct situat dincolo de geometria bi- sau tridimensională. Orice gând neexprimat în cuvinte e incomplet. Dacă ar fi existat numai gândul lui Dumnezeu, lumea ar fi rămas şi astăzi în fază de proiect. Ne aşteptăm ca măcar în cazul Fiinţei Supreme să găsim o excepţie. Dar avem de-a face cu una dintre acele reguli care nu are excepţii. "La început a fost Cuvântul". Din gândul lui Dumnezeu s-a născut lumea şi universul, cu miliardele sale de taine, şi omul cu miliardele sale de celule… dar numai prin cuvânt… Orice gând neconcretizat în cuvinte e păcat. Aceasta e, cred, cea mai adâncă taină a spovedaniei.

M-am gândit adesea (şi abia acum îmi fac datoria, dând consistenţă gândului meu prin cuvinte) dacă n-ar fi trebuit ca Sfânta Treime să fie alcătuită, aşa cum ar fi logic şi cel mai uşor de înţeles de către mintea omenească, din Tatăl, Fiul şi Mama. De ce a evitat Dumnezeu o asemenea combinaţie? Să existe misoginism la Fiinţa Supremă? Dumnezeu se află, cred, la adăpost de micile meschinării şi ranchiune ale fiinţei umane. Explicaţia e alta şi e simplă. În Infinit, în marele Albastru, tărâmul tuturor virtualităţilor, aerul e atât de uşor încât nimic din ceea ce nu e infinit nu poate pătrunde, din cauza forţei de gravitaţie impuse de existenţa reală. Deci, mama, care e realitate, n-ar fi putut pătrunde niciodată prin propriile puteri. Dar Mama există în Fiul, aşa cum toată rasa umană există Fiul, iar Dumnezeu a ales Duhul sau Spiritul Sfânt ca a treia persoană a Sfintei Treimi cu o dublă semnificaţie: pentru a arăta starea în care trebuie să se afle o fiinţă pentru a avea acces acolo: duh, cum spun ortodocşii, spirit cum spun catolicii, suflet, aer, vânt, eliberat de sub forţa de gravitaţie a pământului, sfinţit prin atingerea infinitului; dar şi pentru a arăta calea prin care s-a înfăptuit miracolul.

Până în momentul Imaculatei Concepţii, traseul Cer – Pământ fusese unul unidirecţional, sens unic, de la Dumnezeu spre noi, dar niciodată invers. E greşit să spunem că Dumnezeu n-a coborât niciodată pe pământ până la Iisus. În Vechiul Testament, Dumnezeu – Tatăl s-a întrupat în diferite forme materiale: foc (pentru Moise), adiere de vânt (pentru Ilie). Ceea ce a adus nou Iisus a fost un Dumnezeu care devine pământ, cu alte cuvinte, un Dumnezeu care s-a făcut una cu pământul, prima implicare cu adevărat organică a divinităţii în viaţa umană. O dovadă de curaj, chiar şi din partea lui Dumnezeu.

Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că înşiruirea aceea de vorbe fără sens, de jumătăţi de cuvinte şi de silabe desperecheate nu puteau veni decât pe calea somnului, din cele mai adânci tenebre ale subconştientului transfigurat în nuanţele cenuşii sau aprinse ale visului. "Frumoasa adormită", copia fidelă a Jasminei mele vorbise prin somn. Îmi vorbise, poate, şi n-am putut s-o înţeleg, căci limbajul acela ciudat, încifrat, ca o limbă veche orientală îmi era necunoscut. Ca şi atâtea alte lucruri care ne vorbesc şi pe care nu le înţelegem. Pentru că nu suntem, la urma urmei, decât oameni. Oare mă chemase încă o dată să retrăim povestea de dragoste de la început? Oare îmi dezvăluise o taină pe care o aflase în călătoria ei şi pe care eu n-o ştiam încă? Oare… oare… E atâta omenesc în acest "oare"!

Dar în fond, cu adevărat important nu era conţinutul acelui mesaj, ci însăşi faptul că vorbise. Că nu era totul închis sub lacătul tăcerii, că universul vorbea, că Dumnezeu vorbea, ne vorbea, chiar dacă într-o limbă pe care n-o puteam înţelege. Poate pentru că încă nu descoperisem un mijloc suficient de bun de comunicare, în ciuda atâtor născociri ale minţii omeneşti. Dar existau încercări. Exista strădanie. Din partea ambelor părţi. Două drumuri paralele care căutau să se unească în întuneric, ca şi Bărbatul şi Femeia într-un veşnic preludiu, ca şi cerul şi pământul, ca viaţa şi moartea.

Era atât de liniştitor gândul că cineva vorbea, că nu eram pierduţi într-un coşmar al tăcerii în care strigătul nostru disperat să se piardă înainte de a trece dincolo de pereţii închisorii în care eram captivi. Atâta timp cât se făceau eforturi pentru stabilirea unei relaţii de comunicare, era bine. Eram în siguranţă. Era o dovadă că totuşi cuiva îi mai păsa. Că nu eram abandonaţi la voia întâmplării, chiar dacă noi nu ştiam, aşa cum restul lumii nu ştia că locuinţa mea avea totuşi ferestre.

M-am gândit de multe ori în momentele rememorării acestei călătorii ce s-ar fi întâmplat dacă Jasmine, această a doua Jasmine, s-ar fi trezit din somn, dacă m-ar fi privit, dacă ne-am fi vorbit, dacă… dacă… Întotdeauna ne putem pune zeci de întrebări care încep cu "dacă". Răspunsul lor e la fel de tainic ca şi mesajul ei rostit prin somn. Poate ne-am fi iubit, poate am fi trăit din nou povestea noastră de dragoste. Căci pentru Jasmine nu mai eram monstrul, proprietarul casei fără ferestre la stradă, ci un om ca toţi ceilalţi, ales din mulţime ca să învăţ împreună cu ea ce înseamnă lumina. Poate am fi aflat acel lucru care ne făcea să fim atât de vulnerabili. Cert este că totul ar fi fost altfel. O carte pe care probabil n-o vom deschide niciodată, cel puţin atâta timp cât vom fi prizonieri în povestea noastră tridimensională. Poate într-o zi totuşi, o vom deschide, şi atunci vom înţelege ce a însemnat, în goana bâjbâită a timpului spre veşnicie, noaptea aceea în care o privisem dormind şi ea îmi vorbise.

Trenul se opri în a nu ştiu câta staţie. Se lumina de ziuă. Mi-am luat lucrurile şi am coborât.