Disperare

Am plâns de-atâtea ori
pentru cea mai supremă durere,
durerea că suntem ce suntem
şi ne trăim viaţa
ca pe o rană,
încercând mereu s-o vindecăm
dar nereuşind niciodată.
Căci nu trebuie o atingere…
E de-ajuns un singur cuvânt,
o privire, un gest
ca să doară.
E de-ajuns să privim în sus
sau în jos,
e de-ajuns să privim în noi
sau lângă noi,
să vedem durerea,
abisul, dezordinea,
s-auzim urletul unui nou născut
condamnat la viaţă,
să privim ochii pierduţi în gol
secaţi sau înecaţi în lacrimi,
minţindu-se cu disperare
că întunericul e lumină,
că visul e adevăr,
că viaţa noastră
are ceva de spus.