E tristă natura

E tristă natura şi plânge
Destinul acelui ce cade,
Când viforul vieţii înfrânge
Nădejdea ce-n inimi mai arde.

E tristă natura şi-ascunde
În lacrimi o rece povară,
Iar râul jeleşte prin unde
Iubiri ce se nasc ca să moară.

E tristă natura şi-şi poartă
Pe aripi de vânt suspinarea,
Prin frunze plângând trista soartă
A celor ce-şi pierd azi cărarea.

Şi plânge pădurea pustie
Şi luna cu razele-i pale,
Iar stelele-n noaptea târzie
Sunt lacrimi pe-a cerului cale.

Şi tristă-I tăcerea din vise
Şi valul cel negru al mării
Şi triste-s speranţele stinse,
Pierdute în noaptea uitării.

Dar taina cea fără de nume
Deschide-un nou drum fericirii
Căci ea ne învaţă pe lume
Puterea cea sfântă-a iubirii.

Şi-o nouă speranţă pătrunde
Prin fumul de vise deşarte,
Iar apele cântă prin unde
Iubiri ce se nasc şi n-au moarte.