Fragmente din Actul III

Fatima: Vă mulţumesc, domnule. Noroc cu dumneavoastră, că altfel m-aş fi dus la vale. Ce ghinion am mai avut astăzi! De mult nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva…Şi toate mi se trag de la afurisitul ăla de bilet. La ora asta trebuia să fiu deja la Erika, să fac o baie caldă, în vană…(cu nostalgie) De mult timp n-am mai făcut o baie caldă. Şi, Doamne, ce bine e! Îmi aduc aminte şi acum de băile din copilărie: tata făcea focul în cazan… un foc din ăla zdravăn, cu lemne uscate, de se încălzea…(râzând) ca în baie! Mama potrivea apa nici prea fierbinte, nici prea rece, şi aducea prosoape curate. Ce frumos miroseau prosoapele curate! Mama avea grijă întotdeauna să pună un săpun în dulap ca să împrospăteze hainele… Noi foloseam săpun de mere…Un săpun mare, verde, parfumat, numai când mă gândesc la el îmi vine să plâng.(Îşi şterge o lacrimă cu colţul mânecii) O, ce absurdă, ce ridicolă sunt! Nici nu ne cunoaştem bine şi… Vă rog să mă iertaţi, domnule…

Necunoscutul (amabil): O, nu vă faceţi probleme, doamnă, sensibilitatea nu incomodează niciodată, poate doar pe cei insensibili…Şi din câte ştiu, nimeni din familia noastră n-a făcut parte din categoria asta.

Fatima (profund recunoscătoare): Vă mulţumesc. Dar nu pot să mă stăpânesc niciodată când mă gândesc la…la săpunurile acelea mari, verzi…

Necunoscutul (înflăcărat): Nu e nimic de condamnat în asta. De fapt, şi noi foloseam tot săpunuri de mere… Noi…adică eu şi mama…pentru că tata a murit înainte de a-l cunoaşte, pe când eram încă la căldurică…(cu un zâmbet încurcat, văzând nedumerirea de pe faţa ei) Mama era însărcinată cu mine în luna a cincea când a murit. Într-adevăr, miroseau foarte frumos săpunurile de mere!

Fatima (impresionată, cu mult interes): Nu-i aşa? O, şi dvs. foloseaţi! Cine ar fi crezut! Vreau să spun…cine ar fi crezut că tatăl dvs. va muri atât de devreme! Păcat. Trebuie să fi fost un om minunat.

Necunoscutul (nostalgic): Cred că da. Mamei nu prea îi place să vorbească despre el. Amintirea lui o face să plângă întotdeauna. Şi nu-i place să plângă înaintea mea, spune că se dă în spectacol…deşi mie mi se pare un lucru foarte normal, nu?

Fatima: Da, bineînţeles. Plânsul ajută la descărcarea sufletului, iar lacrimile curăţă ochii.

Necunoscutul: Exact. Dar aşa e mama, introvertită. Vrea să pară mult mai tare decât este în realitate. Ştiţi… avem o poză de-a tatei - de fapt un tablou, un portret mare - în salon. Era un bărbat frumos, cu ochii mari, negri. Pare tipul de om cu mult bun simţ. Mi-am făcut un adevărat hobby din a descifra trăsăturile tatălui meu.

Fatima: Ce s-a întâmplat cu el?

Necunoscutul: Un accident tragic. Mergea cu maşina la serviciu dimineaţa şi a dat un camion peste el. N-a fost vina lui. Poliţia a stabilit ulterior că era vina şoferului de camion. De fapt, respectivul trăsese bine la măsea în ziua respectivă. I s-a depistat o cantitate mare de alcool în sânge. Tata a murit în drum spre spital. Maşina s-a făcut praf. Noroc că plătisem asigurarea. Când vin necazurile, vin toate deodată.

Fatima: Aşa se întâmplă. Ştiţi cum se zice. Un necaz nu vine niciodată singur. Ciudată e şi viaţa asta, nu?

Necunoscutul: E ciudat că tocmai la asta mă gândeam şi eu. Aţi citit Tagore?

Fatima: Tagore? Am auzit de el. Dar trebuie să recunosc că stau cam prost cu cultura generală. Ce era? Scriitor?

Necunoscutul: Un filozof şi poet indian. Un îndrăgostit de viaţă. A murit la o vârstă înaintată. Viaţa trebuie că e îndrăgostită şi ea de asemenea oameni din moment ce îi păstrează pentru ea atât de mult timp.

Fatima: Uite, la asta nu m-am gândit niciodată. Dar e un punct de vedere. (Râzând) Atunci şi moartea e îndrăgostită de unii din moment ce îi ia de tineri!

Necunoscutul( cu patimă): De ce nu? Uitaţi-vă, eu m-am gândit mult la asta… Au existat în cultura lumii, mai ales în literatură, dar nu numai, unele personalităţi care au murit la o vârstă extrem de fragedă, şi altele care au depăşit vârsta de optzeci de ani. Să fie oare arta, cultura, domeniul extremelor şi din punctul acesta de vedere?

Fatima: Cazuri de genul acesta se găsesc peste tot, nu numai în literatură.

Necunoscutul: Da, sunt absolut de acord, dar să pornim de la ideea că arta se inspiră din viaţă. Sunteţi de acord că până şi cele mai abstracte lucrări artistice au la bază un anumit aspect din viaţa de toate zilele? Că arta nu poate fi privită izolat de viaţa pe care o ducem şi de lumea în care trăim?

Fatima(încurcată): Nu ştiu, domnule, v-am spus că nu mă pricep aşa de bine la filozofie. Cred că v-am spus, nu?

Necunoscutul: Dar nu e nevoie de prea multă filozofie aici. Uite, să ne gândim de exemplu la o pictură abstractă. Aţi vizitat vreodată o expoziţie cu astfel de picturi?

Fatima: Trebuie să recunosc că nu.

Necunoscutul: Dar aţi văzut măcar o dată un tablou de Picasso, nu?

Fatima: Da, cred că da. Dar nu am înţeles prea multe din el.

Necunoscutul: Nu e nici o problemă. Majoritatea oamenilor nu înţeleg prea multe dintr-un asemenea tablou. Şi asta pentru că oamenii sunt atât de obişnuiţi cu lumea vizibilă în care trăim încât lumea invizibilă, a ideilor, a subconştientului li se pare o aberaţie. Dar aici voiam să ajung. Mulţi consideră că, dacă o operă de artă se inspiră dintr-o idee sau o senzaţie abstractă, pe care încearcă s-o transpună cât mai expresiv în culori sau cuvinte, această lucrare este ruptă de realitate. Dar mi se pare absurd modul în care concep unii dintre noi realitatea. Adică, judecaţi puţin şi dvs. Realitatea să însemne numai copacul pe care îl vedem şi pe care îl putem fotografia, confirmându-i astfel existenţa reală? Dar atunci modul uneori distorsionat în care acest copac se reflectă în conştiinţa noastră, ca o imagine difuză şi confuză peste alte imagini acumulate în timp prin însăşi experienţa vieţii, nu ţine tot de realitate? Visele nu ţin tot de realitate, de viaţă? Şi dacă nu, atunci de ce ţin? De subconştient? Dar subconştientul nu ţine tot de viaţă? Totul se rezumă la două lucruri, după părerea mea: viaţă şi moarte. A fi sau a nu fi, iată dilema. Viaţă e tot ceea ce cunoaştem, tot ceea ce trăim, orice experienţă nouă ce îşi lasă amprenta mai mult sau mai puţin asupra sufletului nostru. Nu există nimic pe acest pământ care să nu fie viaţă pentru noi. Nici chiar moartea. Moartea încetează de a mai fi viaţă, de a mai face parte din viaţă abia în momentul în care trecem pragul, în care murim. Moartea devine negarea vieţii doar pentru cei morţi. Pentru noi, ceilalţi e un simplu concept. Atât. Un cuvânt. Şi cuvântul ce e? Viaţă. Deci care e concluzia? Totul e viaţă atâta timp cât trăim. Şi atunci cum pot să afirme unii că nu se inspiră din viaţă atunci când scriu?

(Fatima, care a ascultat tot timpul nemişcată, dă semne de nerăbdare)

Necunoscutul (descurajat): Scuzaţi-mă că vă plictisesc. Poate nici nu are sens ceea ce spun. E pur şi simplu o idee care mă preocupă.

Fatima(înăbuşindu-şi cu greu un căscat): Nu mă plictisiţi. Dar nu prea pot să vă urmăresc. Adică am pierdut firul logic, înţelegeţi? Totul e prea confuz pentru mine. Moartea e viaţă şi viaţa e moarte… Aşa o fi, dar toate astea mă depăşesc.

Necunoscutul: De fapt, nici nu despre asta am vrut să vorbesc. Am pornit de la problema artei ca reflectare a extremelor vieţii. Arta e şi ea viaţă, dar nu oricum, e viaţă dilatată, privită la microscop ,desfăcută, disecată, celulă cu celulă. Tot ceea ce în viaţă e 100%, în artă de vine 1000%, tot ceea ce e obişnuit, banal, devine foarte măreţ şi foarte important, ceea ce se întâmplă la scară mică e transpus la scară largă. Nu ştiu cum aş putea să mă fac mai bine înţeles. Cuvintele nu prea mă ajută. Dar ideea îmi este foarte clară în minte. Aţi citit "Manuscris găsit într-o sticlă" de Edgar Allan Poe?

Fatima: Am citit ceva de Edgar Allan Poe, dar nu-mi mai aduc aminte ce.

Necunoscutul: În povestirea asta, se vorbeşte la un moment dat de o corabie care a crescut, s-a umflat la contactul cu apa, iar lemnul ei s-a dilatat în aşa măsură încât, deşi şi-a păstrat proprietăţile iniţiale, a devenit greu de recunoscut. Acesta e rolul artei. Să dilate viaţa în aşa măsură încât să o facă de nerecunoscut. Dar numai aşa putem căpăta o idee despre ceea ce se întâmplă cu noi. O celulă a unui organism viu nu seamănă aproape deloc cu organismul luat în ansamblu, dar conţine în ea toate trăsăturile întregului. La acest lucru mă refeream când afirmam că arta este domeniul extremelor. Dar ca de obicei, cuvintele au trecut pe lângă adevăr, fără să-l atingă. Pentru că, în fond, nu de extreme e vorba aici, ci de altceva. De percepere a esenţelor. Uitaţi-vă, de exemplu, în teatrul absurd, ce se întâmplă? La Eugen Ionescu, de pildă. Aţi citit ceva de el?

Fatima( iritată): Trebuie să recunosc că nu sunt aşa de citită ca dvs.

Necunoscutul (cu un zâmbet înţelegător): Nu, nu trebuie să recunoaşteţi nimic. În faţa lumii nu trebuie să recunoaşteţi niciodată nimic. Lumea e destul de proastă ca să se lase uşor convinsă de un lucru, dacă ştiţi cum să i-l băgaţi pe gât. Şi atâta timp cât acel lucru e în favoarea dvs, de ce să nu profitaţi de naivitatea lumii? Vă plac ciupercile?

Fatima(surprinsă): Da, dar ce vă veni?

Necunoscutul(acelaşi joc): V-am văzut plictisită şi am vrut să schimb subiectul.

Fatima: Dar nu eram plictisită. Îmi face plăcere să vă ascult. Aţi început să-mi spuneţi ceva de Eugen Ionescu.(biruitoare) Vedeţi? N-am uitat.

Necunoscutul: Da, de fapt la el mă gândeam. Dar e greu să înţelegeţi ceea ce vreau să vă spun din moment ce nici nu l-aţi citit. Ştiţi care e diferenţa dintre un filozof şi o fată frumoasă?

Fatima (amuzată): Sper că nu sunteţi misogin.

Necunoscutul: A, nu, mă închin în faţa marelui mister feminin. De fapt, comparaţia e în favoarea femeii. E ca şi când ai pune faţă în faţă o ciupercă şi o floare.

Fatima: Ce comparaţie! Bănuiesc că filozoful este ciuperca şi fata frumoasă floarea. Sau poate mă înşel?

Necunoscutul: Nu, nu vă înşelaţi. E chiar aşa.(cu patos) Gândiţi-vă la toate calităţile unei flori: frumuseţe, prospeţime, gingăşie…Şi în schimbul tuturor acestora, ce poate oferi ciuperca, această ciudăţenie a firii, cu aspectul ei ridicol, greoi şi grosolan? Nimic altceva decât un fior straniu şi trist, o senzaţie de singurătate interioară, de lucru nelalocul lui, ieşit din comun. Şi totuşi, ciuperca are un merit. Un merit extraordinar, după părerea mea, pe care nu îl are nici o floare, oricât de frumoasă ar fi.

Fatima(curioasă): Care?

Necunoscutul(cu o speranţă ascunsă sub masca unui zâmbet ironic): Nu vă daţi seama?

Fatima: Nu. Îmi pare rău.

Necunoscutul(cu o umbră de nostalgie duioasă): Şi totuşi e atât de simplu. De ce nu-şi dau oamenii seama de lucrurile cele mai simple din viaţă şi încearcă să le rezolve pe cele complicate? Ce e mai simplu decât o ciupercă? Ştiţi ce e de fapt o ciupercă?

Fatima: O plantă inferioară, nu?

Necunoscutul: O plantă inferioară, da. Ba mai mult. O plantă unicelulară. Unicelulară. Vă daţi seama ce înseamnă lucrul acesta?

Fatima( fascinată, uitându-se mereu în ochii necunoscutului): O plantă unicelulară… Unicelulară…

Necunoscutul (cu patimă): Da, unicelulară. E un lucru minunat, nu-i aşa? O singură celulă. Una singură. Celula vieţii. Viaţa însăşi. Ştiţi câte celule are o floare ca să fie aşa cum o vedem noi? De ordinul sutelor de milioane, poate…ştiţi ce mărime are celula unei flori? Microscopică. Ciuperca e şi ea o celulă, şi totuşi o vedem cu ochii, o atingem cu mâna, o putem mângâia.(Ia mâna Fatimei în mâinile lui şi o mângâie cu duioşie. Fatima tresare şi îl priveşte parcă hipnotizată) O putem mângâia… şi e atât de fină la atingere… Ciuperca e un monstru. Ca şi filozoful. Iubiţi monştrii, doamnă?

Fatima( cutremurându-se): Nu…nu ştiu…

Necunoscutul (continuând s-o mângâie) Iubiţi-i. Suntem cu toţii nişte monştri. Dacă nu iubiţi monştrii, nu iubiţi nimic. Şi dacă nu iubiţi nimic, muriţi în fiecare zi. E un clişeu. Urăsc să vorbesc în clişee. Dar uneori şi ele au rolul lor. Suntem cu toţii nişte monştri. Monştri alcătuiţi din miliarde de celule, aşa cum universul e alcătuit din miliarde de galaxii. Dar filozoful e o singură celulă uriaşă. O celulă cleioasă, ridicolă, urât mirositoare, dar unica celulă care alcătuieşte de una singură un univers. (o priveşte insistent pe Fatima, mângâindu-i mâna neîncetat. Sesisează o urmă de teamă în ochii ei) Vă e teamă de mine?

Fatima(dându-şi seama că tremură): Nu…

Necunoscutul: Tremuraţi. Vă e frig?

Fatima: Trebuie să ajung la Erika…Trebuie să ajung… mă aşteaptă…

Necunoscutul(o prinde cu braţele de după umeri şi o strânge la piept): Vă e teamă! Vă e teamă de viaţă, de idei, de cuvinte, de tot… Nu trebuie… Nu…Nu trebuie…(Fatima îşi ascunde capul la pieptul lui) Nimeni nu ne vrea răul. Monştrii sunt inofensivi…Aţi citit "Frumoasa şi Bestia"? (Fatima şopteşte un "da" abia auzit) Vedeţi? Totul la urma urmei e iubire… Şi viaţa, şi filozofii, şi ciupercile…(Fatima suspină înăbuşit la pieptul lui) Plângeţi? Aţi suferit mult…mult de tot, nu-i aşa? Cu toţii suferim mult…Ne naştem ca să suferim…Şi totuşi totul e iubire…Şi aici, şi dincolo, şi în lumile ce mai există, pe undeva, dacă mai există pe undeva…Credeţi în Dumnezeu?

Fatima: Doamne, cum să nu cred?

Necunoscutul: Atunci de ce vă temeţi? Iertaţi-mă. Nu trebuia să vă întreb asta. Aţi dus o viaţă foarte neîmplinită. Nu mai plângeţi…N-aţi iubit niciodată?

Fatima: Ba da…Demult. Îl iubeam. Dar s-a întâmplat ceva…Nu ştiu ce s-a întâmplat…

Necunoscutul: Aţi fost căsătoriţi?

Fatima: Nu…M-a înşelat cu cea mai bună prietenă a mea…

Necunoscutul: Iartă-l.

Fatima: L-am iertat de mult. Dar nu trebuia s-o facă. Nu trebuia…

Necunoscutul: Iartă-l încă o dată acum, în faţa lui Dumnezeu, în faţa cerului şi a pământului. Nu plânge. E lună plină, vezi? Undeva se scrie istoria noastră…Ţi-am spus "tu". Nu ştiu cum, de ce, mi-a venit aşa pur şi simplu. Iartă-l. Şi iartă-mă şi pe mine.

Fatima: N-am de ce să te iert. Nu mi-ai greşit cu nimic.

Necunoscutul: Ba da. Toţi greşim faţă de toţi. Te-am făcut să plângi. Şi nici măcar nu te-am întrebat cum te cheamă.

Fatima: Fatima…Mă cheamă Fatima…Nu înţeleg. Am pornit spre casa Erikăi. Voiam să fac o baie în vană, o baie caldă, ca atunci, în copilărie…

Necunoscutul: Pe mine mă cheamă…Dar ce contează cum mă cheamă?

Fatima (agăţându-se de el ca înecatul de un pai): Nu contează. Dacă mă iubeşti nu mai contează nimic.(Cu un hohot isteric de râs) Sunt nebună! Nebună de legat! Nu mi-ar păsa dacă viaţa mea s-ar sfârşi…aici…Dar trebuie să trăiesc o poveste de dragoste… trebuie să iubesc…Mi-e silă de nopţile acelea lungi în care mă trezesc singură, mereu singură…

Necunoscutul (trecându-şi mâinile prin părul ei) Şi tu eşti un monstru, dacă crezi că mă iubeşti…

Fatima (cu glas plângăreţ): Nu-mi mai vorbi de monştri…Mă sperii. Vorbeşte-mi de dragoste…Ca în filmele alea lacrimogene. Ca în telenovele. Spune-mi că mă iubeşti, că ţi-ai da viaţa pentru mine, că vrei să alini singurătatea nopţilor mele pustii. Poate ţi se pare o prostie, dar simt nevoia să aud aşa ceva.

Necunoscutul (compătimitor): Sărmana Fatima…Sărmana şi nefericita Fatima…

Fatima (strângându-l şi mai tare la piept): Spune-mi…Haide…Spune-mi…

Necunoscutul: Te iubesc…Dar nu cum iubeşte o floare o altă floare…Nu cum iubeşte o ciupercă o floare parfumată…Ci cum se iubeşte o ciupercă pe sine…în nebunia ei tristă şi fără speranţă…în patima ei narcisistă şi masochistă. Îţi dai seama cât de mult te iubesc?

Fatima (în şoaptă): Am peste patruzeci de ani. E mult…Foarte mult…Sunt bătrână…

Necunoscutul (sărutând-o pătimaş): Patruzeci? Bătrână? Eu am o mie de ani…Sau poate şi mai mult…

Fatima (gingaşă şi şăgalnică): Ce prostii vorbeşti! Ce prostii vorbim! Dar mă iubeşti! Ne iubim! Aş vrea să mor…

Necunoscutul (tandru, ca orice îndrăgostit): De ce să mori?

Fatima (desprinzându-se din îmbrăţişarea lui şi ridicând mâinile spre cer): Pentru că vreau să fie mereu azi…niciodată mâine! Aş vrea să plouă, să tune, să fulgere…Să se ridice munţii şi să se mute de la locul lor! Să se ridice valul mărilor până la cer! Să adoarmă timpul pentru totdeauna! Dar să nu mai fie mâine! (strigând din toate puterile) Sunt fericită! Doamne, mă auzi? Îţi mulţumesc pentru că sunt fericită! Pentru prima oară în viaţa mea, sunt fericită! Cum voi mai putea trăi după ce am fost fericită? Ce bine că nu suntem mai des fericiţi! E ca şi când ne-am uita la soare prea mult şi am orbi! Sunt oarbă, Doamne! Oarbă ca o cârtiţă, ca un liliac, oarbă ca iubirea!

(Stelele, care până atunci fuseseră răsfirate pe cer, se aliniază deodată una sub alta într-un şir ce pare infinit. De undeva, din fundal, se aude o muzică ciudată, cântată de un cor îndepărtat, al cărei ecou face ca totul să pară ireal. Fatima şi necunoscutul rămân în picioare îmbrăţişaţi, cu privirile aţintite spre cer, cu feţele luminate de o rază ciudată care-i face mai frumoşi)

Fatima (cu un zâmbet fascinat): Vezi?

Necunoscutul (mai puţin mirat, dar fericit): Văd.

Fatima: Ce e?

Necunoscutul: Nu ştiu.

Fatima (acelaşi joc): N-ar trebui să ne mirăm?

Necunoscutul: Poate.

Fatima: Nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa ceva.

Necunoscutul: Nici eu.

Fatima (acelaşi joc): Ce să fie oare?

Necunoscutul: Îmi aduce aminte de povestea aia, Jack şi vrejul de fasole. Parcă sunt trepte.

Fatima (încântată): Trepte! Jack şi vrejul de fasole! Am citit şi eu povestea asta! Nu e ciudat că am găsit în sfârşit ceva ce am citit amândoi? Şi unde duc oare?

Necunoscutul: Undeva trebuie să existe o stea mai mare decât celelalte. Nu-ţi aduci aminte?

Fatima (făcând un efort să-şi amintească): Parcă… O stea mai mare decât celelalte…Totul s-a întâmplat foarte demult, nu-i aşa?

Necunoscutul: Vezi? Începi să-ţi aduci aminte.

Fatima: Tu ştiai de la început?

Necunoscutul: Nu chiar de la început. A trebuit să treacă ceva timp ca să-mi dau seama…Dar acum ştiu. Vezi? Ţi-am spus că nu are de ce să-ţi fie teamă. Suntem tot noi.

Fatima (cu sentimentul zădărniciei): Şi câţi au trebuit să moară în războaie! Ce ciudat să ne întâlnim tocmai aici. Ce departe e steaua aceea! Mereu tot mai departe…Cine ne-ar mai crede dacă astăzi dacă le-am spune?

Necunoscutul: Dacă am şti cum să le spunem, ne-ar crede. Am scrie o carte, am scoate o revistă, am tipări broşuri şi le-am vinde la colţ de stradă! Am da la ziar, la televiziune. Oamenii cred tot ceea ce e greu de crezut. (Înflăcărat ca un copil) Vrei? Să ne luăm o trăsură…sau să ne facem un balon…Să colindăm prin toată lumea, să le strigăm prin pieţe? (De undeva, din depărtare se aude un clopot) Auzi? E semnul biruinţei!

Fatima (agăţându-se de cuvintele lui): Ne-ar crede?

Necunoscutul: Cred că da.(descurajat deodată) Dar în fond ce importanţă mai are? Cu ce ar schimba asta soarta lumii?

Fatima (visătoare, fericită): Ar înceta războaiele…Copilaşii nu ar mai plânge…Toată lumea ar fi fericită…(bătând din palme ca un copil) Uite, aşa, ca şi mine!

Necunoscutul (din ce în ce mai dezamăgit): Crezi că pentru ei ar conta? Ne-ar ucide cu pietre ca şi pe ceilalţi… Ne-ar răstigni pe cruce… Ne-ar pune bombe în balon… Le-ar fi frică de noi. S-ar ascunde. Ca şi cârtiţele. Când eram mic aruncam apă în găurile cârtiţelor ca să le fac să iasă la lumină…Dar cârtiţele sunt obişnuite doar cu întunericul. (cu un zâmbet) Când eram mic…Mama îmi spunea poveşti…Ai visat vreodată că zbori?

Fatima (visătoare): Că zbor…Că zbor…(îşi ridică mâinile spre cer şi le mişcă prin aer, ca pe nişte aripi) O, Doamne, cât de fericită sunt! (devenind deodată circumspectă) Crezi că cineva mai ştie?

Necunoscutul (tresărind din visare): Să ştie? Ce?

Fatima: Despre noi.

Necunoscutul: Nu. Oamenii dorm la ora asta. Oamenii dorm întotdeauna. Chiar şi atunci când sunt treji.

Fatima (făcând jocul de mai înainte al Necunoscutului): Când eram mică…Voiam să strâng toate lucrurile lângă mine…Să le iau în braţe, să le strâng la piept…aşa cum îmi strângeam păpuşile…Voiam să fie cald, să ardă focul în cămin…şi să fie toţi înăuntru: mama, tata, bunicul, bunica, mătuşile, unchii, băiatul acela din vecini cu faţa plină de coşuri…fetiţele inginerului silvic (cum le chema? Aveau un nume ciudat, de rusoaice)… fetiţa doctorului Ursache… chiar şi doctorul acela tânăr care îmi zâmbea atât de dulce înainte de să-mi facă injecţiile cu penicilină. Voiam să fie toţi, toţi cu mine, să nu rămână nimeni afară…Nici câinii vagabonzi, nici pisicile negre…Pentru că afară era atât de întuneric şi atât de frig…Şi în casă atât de bine…Mai ales când trebuia să fac baie şi mama îmi pregătea apa în vană…şi mă spăla pe spate, şi-mi spăla părul cu şampon, iar tata mă lua în braţe şi fugea cu mine până în cameră să nu răcesc…Şi-apoi ne uitam cu toţii la televizor la câte un film muzical, din alea cum se dădeau pe vremuri…cu happy end. Încercam să nu mă gândesc la nimic, căci dacă îmi aduceam aminte de un lucru rămas afară, simţeam că se rupe ceva în mine, şi plângeam ca şi cum s-ar fi sfârşit totul…

Necunoscutul (duios): Ştiam…ştiam că undeva plânge cineva…pentru mine…Dar credeam că e Dumnezeu…Şi mă simţeam atât de important!

Fatima: Când plouă spuneam că sunt lacrimile lui Dumnezeu. Îmi plăcea să mă plimb prin ploaie, fără umbrelă. Ploaia făcea lumea să pară mai mică…De parcă ar fi fost de ajuns să întind mâna şi aş fi atins cerul. Şi acum mai simt câteodată aşa. Când plouă devin şi eu filozoafă. Nu e ciudat?

Necunoscutul: Că devii filozoafă?

Fatima (Înăbuşindu-şi cu greu un căscat): Nu… Că mi-am adus aminte acum de toate astea. Credeam că le-am uitat de mult.

Necunoscutul: N-am uitat nimic…Nici unul dintre noi. (Fatima cască din nou) Ţi-e somn?

Fatima: Nu… Nu vreau să-mi fie somn. Mi-e teamă să dorm.

Necunoscutul: De ce ţi-e teamă?

Fatima: Mi-e teamă că mă voi trezi.

Necunoscutul: Mereu ţi-e teamă…Te-ai schimbat mult. De ce nu dormi totuşi puţin? O să-ţi facă bine.

Fatima (căscând din nou): Nu vreau să dorm…Şi totuşi ştiu că am să dorm. Mi-e teamă…de tot…Teamă de viaţă…teamă de moarte…teamă de ziua de mâine…când…(se opreşte speriată, ca şi când ar fi vrut să spună o blasfemie)

Necunoscutul: Mie nu mi-e teamă de nimic.

Fatima(cu umilinţă): Mi-e teamă de presimţiri…de presimţirea că vei pleca…Întotdeauna mi-a fost teamă de presimţiri. Şi poate pentru că mi-a fost teamă s-au adeverit întotdeauna. Sau mi-a fost teamă pentru că s-au adeverit întotdeauna. Vei pleca, nu-i aşa? Nu poţi să mă priveşti în ochi. Ştii bine că am dreptate.

Necunoscutul (strângând-o la el, parcă înadins să îi evite privirea): Vom călători prin lumea întreagă…Vom lipi afişe… Vom arunca manifeste din balon…Vom năvăli în biserici, în săli de teatru, pe stadioane…Le vom spune adevărul! Îi vom face să înţeleagă…Vom smulge microfoanele reporterilor la emisiunile de maximă audienţă, vom striga în faţa unei lumi întregi, şi ne vor asculta. Măcar din curiozitate, la început…apoi din dorinţa de a înţelege…Ne vor iubi…Vor plânge cu noi…Vor opri masacrele. Vor opri toată lupta asta searbădă a lor de supravieţuire…Ne vor pune în cântece…Vor organiza serbări în cinstea noastră, oriunde ne vom duce…

Fatima (cu tot mai multă amărăciune şi luciditate): Vei pleca…Acum sunt sigură. Nu pot să fac nimic ca să te opresc, nu-i aşa? (privind rugător spre cer, unde stelele sunt încă aliniate una sub alta)

Necunoscutul (ca într-un delir, uitând de sine): Toată lumea e a noastră. A ta. Toate poveştile ce s-au scris sunt despre tine…Tot ce se va scrie de acum înainte va fi despre tine…

Fatima (cu glas plângăreţ): Vei pleca…Mâine în zori, când mă voi trezi, vei fi departe…Sărută-mă…Săruta-mă acum, înainte de a adormi…Sărută-mă de început şi de sfârşit. De viaţă şi de moarte.

Necunoscutul (o sărută scurt pe frunte): Sărutul lui Iuda şi sărutul îngerilor…

Dormi, dormi… Mâine trebuie să fii odihnită…

Fatima (pe jumătate adormită, murmură vorbe confuze): Mâine…să mă opreşti… vom merge…să mângâiem ursuleţii…vom mângâia ursuleţii, toţi ursuleţii…nu-i aşa?(adoarme cu capul pe umerii necunoscutului, care o aşează pe pământ, apoi o acoperă cu haina lui. Din fundal se aude din nou melodia fantomatică, cântată de un cor sau de un flaut. Stelele se sting una câte una, până se face complet întuneric pe scenă)

Necunoscutul (cu un oftat): Da…da…Toţi ursuleţii… Toţi ursuleţii…

(Sfârşitul actului III)