Fragmente din Actul IV

Zorii zilei. Din depărtare se văd acum lămurit dealurile cu păduri înverzite, de undeva se aude cântând un cocoş de trei ori, una după alta, la intervale mici de timp.

Fatima (se trezeşte singură…Deschide ochii…se întinde cu un căscat…Se uită în jur speriată): Unde sunt? Am visat? (Se ridică în picioare dintr-o săritură…Îşi aranjează costumul şifonat) Am dormit aici? Sub cerul liber? Cum am ajuns aici? Când am ajuns aici? Nu-mi aduc aminte… Şi totuşi ceva trebuie să se fi întâmplat…(îşi priveşte mâinile insistent, pe o parte, pe alta, le mişcă încet, le apropie de ochi, le depărtează din nou, zâmbeşte) Acestea sunt… Da, sunt chiar ale mele…Erau ale mele…Trebuie să fi fost cu mine tot timpul…Ce animale ciudate! (Îşi numără încet, una câte una degetele de la mâna dreaptă apoi degetele de la mâna stângă) Unu…doi…trei…patru…cinci…şase…şapte…opt…nouă…zece…

(zâmbeşte fericită ca un copil cretin) Zece! Îmi mai aduc aminte…Zece era nota cea mai mare la şcoală…O linie cu o codiţă sus şi ceva rotund…ba nu…oval…lângă ea. (îşi priveşte din nou degetele, le plimbă prin faţa ochilor, le zâmbeşte mirată) Animăluţele mele! Fetiţele mele dragi…Zece fetiţe dolofane, iubitoare, prietenoase…Ce bine că v-am regăsit! (le sărută pe rând, le vorbeşte cu glas peltic) O să vă pele mămica, o să vă pună în culat…O să vă pele…(Tresare deodată, amintindu-şi ceva) ( cu glasul ei obişnuit) Erika! Trebuia să ajung la Erika! O, baia mea caldă, în vană, săpunul meu de mere verzi, prosopul meu parfumat! Oare a spălat vana? I-am spus să nu mai folosească clor, că miroase oribil…Există atâtea alte soluţii în magazine la care le face reclamă la televizor, care miros atât de frumos…şi lasă vana lucioasă…lucioasă…ca o ploaie de stele!

Fatima mai face câţiva paşi şi ajunge în faţa unei uşi de la capătul unei şir de trepte. Noapte. Deasupra uşii, un bec chior tăind întunericul. Dinăuntru se aude o muzică ritmată.

Fatima (sprijinindu-se de uşă cu un oftat de uşurare): Am ajuns...Doamne, am ajuns! În sfârşit! Ce drum obositor până aici! Ce noapte neagră! (Îşi ciuleşte urechile şi ascultă muzica) E acasă! (Se îndreaptă de spate şi bate la uşă, slab. Dinăuntru nu se aude decât ritmul muzicii de parcă s-ar da o petrecere. Bate mai tare. Nici un răspuns Bate tot mai tare, ca să acopere muzica). Haide, Erika, deschide! (Intră în panică şi loveşte cu pumnii în uşă). Erika! Sunt eu, eu, Fatima! Deschide odată! (Dinăuntru se aud voci de copii strigând. Şi vocea Erikăi: Nu v-aud! Dar opriţi odată radioul ăla că îmi sparge urechile, ce naiba! Fatima îşi împreunează mâinile plină de speranţă). Aşa, Erika, spune-le... Spune-le să oprească muzica! Trebuie să mă auzi! (Muzica încetează, dar începe să se audă zgomotul unui aspirator care acoperă glasurile copiilor şi bătăile disperate în uşă ale Fatimei. Fatima îşi sprijineşte fruntea de tocul uşii, distrusă). O, Doamne, Doamne, de ce? (Trage aer în piept şi începe din nou să ciocănească cu putere. Loveşte cu pumnii, cu picioarele, urlă, îşi smulge părul din cap).

(Zgomotul aspiratorului se opreşte şi uşa se deschide în sfârşit. Apare Erika în prag. O femeie trecută de patruzeci de ani, cu aspiratorul în mână, cu un batic sub formă de turban pe cap, îmbrăcată într-un capot colorat de casă)

Fatima(repezindu-se la ea şi îmbrăţisând-o): O, Erika, Erika, în sfârşit! Cât am aşteptat! Credeam că n-ai să-mi mai deschizi niciodată!

Erika (împingând-o la o parte cu răceală): A, Fatima, tu eşti! Ce doreşti?

Fatima (nepierzându-şi entuziasmul): O, Erika! Doream atât de mult să...

Erika (scurt): Să ce?

Fatima (aproape scuzându-se): Ştii, nu am apă caldă de o săptămână...Mi-ai spus că pot să vin săptămâna asta să...

Erika (iritată): Ţi-am spus să nu vii miercurea, că sunt ocupată!

Fatima (perplexă, cu mâinile împreunate la piept): Dar tu ai spus că....oricând...

Erika (dând din mâini şi mai iritată): Oricând, numai miercurea nu. (Dechide uşa larg, se dă la o parte şi arată cu mâna înăuntru) Uită-te şi tu! M-ai găsit taman în toiul curăţeniei! Toată casa e cu fundu-n sus! Şi în plus, mai sunt şi copiii! Mama e bolnavă la pat, n-a putut avea grijă de ei. (cu vocea din ce în ce mai stridentă) Crezi că mie mi-e uşor cu toate astea pe cap? Ivan m-a părăsit şi el, s-a dus la dracu-n praznic, la birt sau nevoia îl mai ştie unde!! Mâncarea îmi arde pe foc... (Dintr-o altă cameră se aude un pâns de copil mic). Ăla micu baună iar! Numai de musafiri nu îmi arde! Şi în plus te-ai uitat la ceas măcar să vezi ce oră e? Cine mai face vizite la ora asta?

Fatima (încremenită, cu mâinile încleştate pe piept, cu voce plângăcioasă): Te rog să mă ierţi! Promit că n-am să stau mult...Promit...O baie doar, Erika, atât, nimic mai mult...O baie în vană, în apă caldă. Te rog! Şi n-am să te mai deranjez altădată! Oraşul e murdar, străzile sunt prăfuite şi pline de noroi. (cade în genunchi) O baie, Erika, atât, o baie...

Erika (înmuindu-se un pic şi studiind-o din cap până în picioare): Ţi-ai adus săpun şi prosop?

Fatima (privind-o speriată din genunchi): Am uitat!

Erika (enervată la culme): Nici măcar atât! Vii la mine să faci baie şi nu-ţi aduci săpun şi prosop? Dar ce sunt eu? Zdreanţa ta? Obiala tuturor? Toată lumea se foloseşte de mine? Dinăuntru se aude o voce de copil strigând: Am câştigaat! Am câştigaat!. (calmându-se puţin) Nu am timp azi, ţi-am spus. Revino în altă zi.

Fatima (tot în genunchi, se târăşte spre ea şi-i îmbrăţişează picioarele): , te rog... Te implor...Am aşteptat atât...

Erika (respingând-o plictisită): Atunci mai poţi aştepta încă un pic. Vino mâine. (încântată de idee). Da, mâine. Mâine voi fi mai liberă. Mâine vine Anda acasă şi am să las copiii cu ea. Şi nu voi mai avea nici grija curăţeniei! Da, aşa e cel mai bine.

Fatima (izbucneşte în plâns): Mâine...mâine...O, nu...Nu...Până mâine mai e...atât de mult...Până mâine mai e...azi...

Erika (mai liniştită): Azi e pe terminate. Haide, nu mai boci atâta ca o mireasă în noaptea nunţii. Te duci frumos acasă, te culci şi mâine seară vii să faci baie. N-ai să mori până atunci. (O priveşte compătimitor şi îi întinde mâna) Hai, ridică-te de acolo că te văd vecinii şi se gândesc că eşti o cerşetoare! Vino mâine!

Fatima (se ridică cu greu şi rămâne pe loc, gârbovă de spate ca o bătrână, cu capul plecat, învinsă): De ce, Erika? De ce? Am aşteptat atât de mult baia asta!

Erika (cu un zâmbet, mulţumită de rezolvarea găsită de ea): La urma urmei, şi mâine e o zi, nu?

Fatima (distrusă): Mâine nu e nimic. Azi e totul...

Erika (cu un zâmbet nerăbdător): Prostii! Eşti obosită. Du-te şi culcă-te. Ai să vezi că mâine totul ţi se va părea altfel. Noapte bună! (Îi închide uşa în nas. Din casă se aude din nou muzică ritmată şi vocea Erikăi strigând: V-am spus să închideţi radioul ăla, nenorociţilor).

Fatima (rămâne în faţa uşii şi cade din nou în genunchi, doborâtă de oboseală). Baia mea caldă...De ce? De ce? (Plânge încet, în timp ce bătăile inimii ei se aud din ce în ce mai tare, înconjurând scena din toate părţile. Se aude o frână puternică şi două maşini ciocnindu-se una de alta. Apoi alarma salvării şi a poliţiei)... Becul chior se stinge dintr-o dată şi toată scena e cufundată în beznă. Se aude o muzică stranie, ca un cor ceresc, din ce în ce mai tare. Fatima ridică mâinile spre cer. Sunt singură!...(PAUZĂ ÎN CARE MUZICA SE AUDE CÂND MAI TARE, CÂND MAI ÎNCET ÎNSOŢITĂ DE ZECI DE ECOURI). Doamne, sunt singură!... (VORBEŞTE DIN CE ÎN CE MAI TARE, IAR MUZICA SE AUDE DIN CE ÎN CE MAI ÎNCET) singură ca-n ziua dintâi!... (ACELAŞI JOC) Ca-n ziua aceea când a început totul!... (VOCEA ÎI SCADE, ÎN TIMP CE MUZICA SE AUDE TOT MAI TARE) Cum am putut să uit? (ACELAŞI JOC) (Undeva în fund se distinge un joc slab de lumini). Cum am putut să uit că a fost odată aşa? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) (Jocul de lumini devine tot mai pronunţat). Şi au trecut atâtea zile... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC)Atâtea nopţi... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Şi nu mi-a spus nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nimeni n-ar fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nici eu n-aş fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E oare târziu? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E devreme? (ridicându-şi glasul, în timp ce muzica se aude în surdină). Doamne, ce e acum, începutul sau sfârşitul? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ce taci? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ceeeee taaaaaci? (Muzica atinge punctul culminant şi îi acoperă glasul, apoi se frânge brusc. Câteva minute toată scena rămâne în tăcere deplină, cufundată în întuneric absolut. Bătăile inimii Fatimei, crescendo.). E întuneric şi frig...A mai fost aşa...atunci... (încearcă să-şi amintească). Atunci...Când? Când a fost asta? Demult...Sau poate nu chiar atât de demult...Unde sunt? Cine sunt? Ce mi se întâmplă? A mai fost aşa...atunci...sau poate...(ca şi când ar avea brusc o revelaţie). Poate atunci e de fapt acum! (vorbeşte precipitat, cuvintele îi curg de la sine, fără nici un efort). Poate atunci şi acum sunt acelaşi lucru. Nu pot să trăiesc aceeaşi clipă de două ori...Identic...Deja vu...Luminile se sting în oraşe...Emisiuni radio pe unde ultrascurte... (din depărtare încep să se audă posturi de radio suprapuse) 2 + 2 = 5... N-aş putea trăi dacă n-aş şti că sunt mult mai mult decât ceea ce sunt. Cine a spus asta? Nu eu am spus-o. De ce mi-am adus aminte acum de aceste cuvinte? Moartea! Asta e moartea! Aşa începe moartea! Începe sau se sfârşeşte? Moartea are început? Din moment ce nu o cunosc, moartea poate fi orice, chiar şi nebunia aceasta. O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! Pentru oameni care promit că vor veni înapoi să ne spună ce au văzut, dar îşi uită promisiunea şi ne lasă într-o veşnică nedumerire. O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă, închizându-se şi deschizându-se mereu în urma altora, dar niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. Se spune că înainte de a muri, îţi revezi toată viaţa în câteva sutimi de secundă. Eu revăd scene pe care nu le-am trăit niciodată. Un trecut care nu este al meu. Sau poate viitorul unui om care nu s-a născut încă... Formule care încă nu s-au inventat... Ţinuturi care nu s-au descoperit... Cântece care nu s-au scris şi nu s-au cântat niciodată... Unde duc toate astea? Unde e centrul spre care converg toate lucrurile? Acesta sunt cuvintele mele? Doamne, de când vorbesc eu aşa? Eu, Fatima... Sau poate nu mai sunt Fatima? Poate n-am fost niciodată! Fatima nu e decât o mască. O mască pe chipul meu... Dar cine sunt eu? Ce folos că văd şi aud când tot ceea ce vreau e să înţeleg? (Izbucneşte, într-un elan extatic!) Dar înţeleg! O, Doamne, înţeleg! Dintr-o dată lumea a devenit un flux de energie, ceva care curge înspre ceva, guvernată de un magnetism ameţitor. Lucruri, oameni, totul curge, se scurge, totul e o tornadă care adună totul în goana ei, căreia nimic nu-i rezistă... Nici eu... Şi eu mă duc odată cu celelalte... Mă destram şi curg... Devin una cu totul... O sensibilitate uriaşă care ştie, simte şi înţelege... Odată cu stelele... Cu planetele... Cu universul... Cu notele din gama do... Cu toate cuvintele din dicţionare... Cu Alfa şi Omega...

Vocea Fatimei (din partea cealaltă a scenei): Când eram mică…voiam să strâng toate lucrurile lângă mine…(Fatima tresare şi îşi duce mâna la gură, speriată, privind în direcţia de unde se aude glasul). Să le iau în braţe, să le strâng la piept…aşa cum îmi strângeam păpuşile…(Fatima vede păpuşa aruncată pe jos, o ridică şi o leagănă în braţe fredonând un cântec de leagăn). Voiam să fie cald, să ardă focul în cămin…şi să fie toţi înăuntru: mama (Mama traversează scena râzând, în lumina reflectoarelor, cu braţele încărcate de flori) tata, (Tata o ajunge din urmă pe Mama, o ia în braţe şi o sărută, apoi dispar în spate), bunicul, bunica, (Bunicul şi Bunica traversează şi ei scena la braţ, în timp ce de sus cad deasupra lor frunze ruginii), mătuşile, unchii, (Scena se umple de o mulţime de personaje vesele, gălăgioase, care o străbat în lumina reflectoarelor, şi apoi dispar în direcţia unde au dispărut şi ceilalţi), băiatul acela din vecini cu faţa plină de coşuri…(apare un adolescent plinuţ, în pantaloni scurţi coloraţi, care străbate scena cu bicicleta, alăturându-se grupului nevăzut al celorlalţi), fetiţele inginerului silvic (cum le chema? Aveau un nume ciudat, de rusoaice) (două fetiţe cu codiţe şi rochiţe dantelate străbat scena sărind coarda)…Aşa…fata doctorului Ursache… (apare o tânără, valsând, în rochie de seară, cu părul prins în coc), chiar şi doctorul acela tânăr care îmi zâmbea atât de dulce înainte de a-mi face injecţiile cu penicilină (Trece prin scenă Necunoscutul, în halat alb, cu trusa medicală de prim ajutor sub braţ). Voiam să fie toţi, toţi cu mine, să nu rămână nimeni afară…Nici oamenii, nici câinii vagabonzi, nici pisicile negre…(Scena se umple de oameni necunoscuţi şi animale, care trec prin faţa Fatimei, în timp ce aceasta, singură în colţul ei îşi leagănă mereu păpuşa, fredonând). Pentru că afară era atât de întuneric şi atât de frig…Şi în casă atââât de bine…

Vocea necunosutului (apare de undeva, din spate): „Nimeni nu ne vrea răul. Monştrii sunt inofensivi…Aţi citit "Frumoasa şi Bestia"? (pe peretele din fundal apare un monitor uriaş cu scena dansului din Frumoasa şi Bestia lui Disney).Vedeţi? Totul la urma urmei e iubire… Şi viaţa, şi filozofii, şi ciupercile…(Un colţ întunecat al scenei se luminează şi un savant cu barbă şi ochelari studiază nişte suluri de pergament. Fatima plânge strângând la piept păpuşa) Plângeţi? Aţi suferit mult…mult de tot, nu-i aşa? Cu toţii suferim mult…Ne naştem ca să suferim…Şi totuşi totul e iubire…Şi aici, şi dincolo, şi în lumile ce mai există, pe undeva...

Scena se goleşte, în semi-întuneric se distinge o uşă închisă.

Vocea Fatimei (de undeva, din fundal): O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. (Uşa începe să se deschidă încet, lăsând să străbată o mare de lumină). Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! (Fatima începe să se apropie hipnotizată de uşă, care se deschide în continuare). O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! (Acelaşi joc). O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă... (Acelaşi joc). Niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. ((Acelaşi joc).

Fatima (se opreşte o clipă şi se uită în jur): Acum nu e nimeni aici. Decât eu. (porneşte din nou). Nimeni nu aşteaptă să intre... (grăbeşte pasul spre uşă). Decât eu... (aleargă. Uşa se deschide larg. Lumina e atât de mare că nu se poate distinge nimic din ce e dincolo de uşă. Fatima e orbită de ea, îşi duce mâinile la ochi şi intră. Uşa începe să se închidă la loc). Sala se umple de oameni necunoscuţi. Printre ei Erika în halat de casă cu părul vâlvoi, însoţită de o liotă de copii. Se reped cu toţii spre uşă, se lovesc, se înghiontez, căutând să arunce o privire înăuntru, dar uşa se închide înainte să ajungă vreunul dintre ei la ea. Muzica încetează brusc iar scena se cufundă din nou în întuneric şi linişte absolută).

FINAL