Naturii


De ce-mi spune ploaia duioase cuvinte?
De ce-mi cîntă vântul când ştiu că mă minte?
De ce-mi şoptesc taine ce lin mă-nfioară
Izvoare cu-acorduri prelungi de vioară?
În verdea cetate vreau pace să caut.
De ce-mi cântă păsări cu triluri de flaut?
Când inima frîntă ar vrea doar tăcere
De ce toti prin cîntec o-ndeamnă să spere?
În juru-mi, cu zgomot, culori şi mişcare
O lume întreagă îmi dă alinare.
Şi câtă simţire în plânsu-i se-ascunde
Când cerul albastru priveşte spre unde,
Când roiul de stele în noaptea tîrzie
Ar vrea să mă fure cu-a lor reverie,
Când valul suspină c-un vifor amarnic
Şi nimeni nu-i spune că totu-i zadarnic.
Zadarnic natura mă cheamă, m-alină,
De-a mea suferinţă ea-i fără de vină,
Căci glasul ce-n suflet îl chem ca pe-o boare
Nu-l aflu în valuri, în codri şi-n soare,
Căci leacul ce poate durerea să-nfrângă
E-un suflet de om ce cu mine să plângă.
Dar astăzi mă-nvaţă preasurda-mi chemare
Că suflet pe lume doar omul nu are.

No comments: