Nemişcare

Stăteam pe un scaun
în faţa răsăritului de gânduri
şi aşteptam…
aşteptam să înflorească piersicii
şi să se coacă cireşele.
aşteptam uneori aşa serile, amurgul
şi fiecare noapte mă găsea la fel: nemişcată,
o umbră pierdută
sub ploaia de stele…
veneau animale ciudate,
mari, mici, de tot felul,
mă miroseau
şi plecau mai departe, spre păduri.
Doar câinele orb, bătrân,
mai stătea uneori lângă mine
ca şi cum ar fi ştiut
că mâna mea îl mângâiase cândva,
la începutul poveştii.
Şi-mi era frig şi cald,
şi cădeau frunze,
şi ardeau focurile
în ultimele colibe de lemn…
şi nimeni din cei rămaşi
nu putea înţelege
de ce tăceam,
de ce-mi pierdusem glasul
cu care le cântasem atât de frumos
atunci, la începutul poveştii.