Nostalgia copacului


Era târziu şi frunzele cădeau
Pe un covor de iarbă ofilit.
Şi-n urmă, triste, crengile plângeau
Un vis de tinereţe rătăcit.

Şi negre braţe înălţau spre cer,
Bătrâne, obosite şi pustii…
Păreau că-n rugăciuni tăcute cer
Să se amâne toamna cu o zi.

Ca un moşneag uitat de-al morţii ceas
Şi părăsit de fii şi de nepoţi,
Copacul suspina fără de glas,
Plângându-şi chinul tăinuit de toţi.

Căci era viu şi viu privea cu dor
Murind sub ochii lui frunze-arămii
Ce au foşnit în vânt de-atâtea ori,
Dar nu putea cu frunzele muri.

Şi orice toamnă-n drumu-i ucidea
Un strop din al lui suflet veşnic mut.
Cu fiecare frunză ce cădea
Îmbătrânea din ce în ce mai mult.

Şi frunzele plecau, plecau pe rând,
Surde mereu la rugămintea lui…
Îl părăsea şi-al păsărilor cânt,
Doar vântul mai zbura prin crengi haihui.

No comments: