Scrisoare

Cireşii din livezi au înflorit
Şi-n satul nostru-i mare sărbătoare,
Căci s-a-ncheiat războiul, în sfârşit
Şi mai voios e azi bătrânul soare.

Copilele cu chipu-mbujorat
La horă cu feciorii intră-n rânduri,
Dar eu n-am mers cu ele azi în sat
Căci ţie vreau să-ţi scriu a mele rânduri.

Mă-ntreb cum să încep şi ce să-ţi spun
Şi parcă simt în inimă o teamă,
Eram pe-atunci copil, însă acum
Am 16 ani şi ştiu să ţes maramă.

Azi se-mplinesc doi ani de când mi-ai spus
La gura sobei tainice cuvinte.
Ai stat doar şapte zile şi te-ai dus.
Eu n-am uitat. Tu-ţi mai aduci aminte?

Oare mai ştii când basme îmi spuneai
Cu Feţi Frumoşi şi preafrumoasa zână,
Şi cum să-ţi cânt romanţe mă puneai
Când te chinuia rana de la mâna?

Îţi aminteşti cum mă rugai mereu
S-aduc în vază crini şi lăcrimioare?
Azi vaza stă ciobită în antreu
Şi nimeni nu mai pune-n ea vreo floare.

Mama de luni în şir zace la pat
Iar tata e plecat pe multe zile,
Fratele meu mai mare e-nsurat
Şi-are deja un fiu frumos, Vasile.

Cât despre sora mea, ne-a părăsit
Şi ea, intrând în grea călugărie,
Din ziua când pierit-a al ei iubit
Pe sângerosul câmp de bătălie.

Doar eu sunt tot la fel ca şi atunci,
Când mă numeai în glumă căprioară,
Alerg şi-acum din când în când pe lunci
Visând copilăria de-odinioară.

Şi din bobocii roz de trandafiri
Ce-i adunam pe-atuncea împreună
Culeg petale dulci de amintiri
Să-mi fac din ele tainică cunună.

Mai vreau să ştii că încă n-am uitat
Promisiunea mea făcută ţie
Şi-n nopţi cu lună nouă-am încercat
Din când în când să scriu o poezie.

Şi-aş vrea nespus odată să ajung
Poetă cunoscută ca şi tine,
Dar drumul învăţării e prea lung
Şi şcoala e prea scumpă pentru mine.

Chiar ieri ţi-am văzut poza-ntr-un ziar,
Când m-am uitat aşa, din întâmplare,
Şi n-am putut să fac să nu tresar
Căci chipul tău acelaşi mi se pare.

Dar astăzi eşti poet şi eşti vestit
Şi sper că acest fapt nu te va face
Sş uiţi de fata ce te-a îngrijit
Când rana de la braţ nu-ţi dădea pace.

De fata ce a plâns şi-a suspinat
Când la război plecat-ai iar departe,
De fata simplă căreia i-ai dat
Cu ochii-nlăcrimaţi prima ta carte.

Dar pe atunci erai o frunză-n vânt,
Soldat voios cu neagră mustăcioară,
Ce cu inima plină de avânt
Visai să lupţi în luptă pentru ţară.

De-atunci îl rog pe bunul Dumnezeu
În fiecare seară,-ngenunchiată,
Să te păzească-n lume de-orice rău
Şi să te pot vedea încă o dată.

Şi mă întreb de ce oare suspin
În nopţi pustii când mă gândesc la tine
Şi de ce dorul meu n-are alin
Şi liniştea mereu fuge de mine.

Şi nu ştiu de ce-adesea mă trezesc
Cu lacrimi strălucindu-mi în privire,
Fetele spun c-aşa e când iubesc.
Să fie-ntr-adevăr asta iubire?

Acesta e misterul meu ascuns
Şi numai tu-i poţi da dezlegare.
De n-ai uitat, trimite-mi un răspuns
Şi vindecă-al meu suflet ce mă doare.

Te-aştept să vii din nou, şi-n seri târzii
Să privim iarăşi bolta înstelată,
Ca-n acea vreme când, fără să ştii,
Ai fermecat o inimă de fată.