Victime


Salvarea...

Poliţia...

Pompierii...

Într-o goană nebună, frenetică, contra cronometru, spre locul tragediei.

Trei maşini.

Fiecare cu ţipătul ei specific, căutând să-şi facă loc printre şirul de automobile anoste şi pietoni vizibil deranjaţi. Întotdeauna nedespărţite ca şi cele trei ursitoare din poveste, umplând autostrada cu zgomot, viteză şi joc de lumini. Întrerupând cursul firesc al după amiezei liniştite cu un fior prevestitor, de gheaţă.

În mintea ei, imaginea celor trei maşini era asociată, paradoxal, cu un sentiment ciudat de bucurie tainică şi profundă, pe care îi era teamă şi îl recunoască chiar şi faţă de ea însăşi. Bucuria că undeva se întâmpla ceva. Chiar dacă raţiunea îi spunea că nu putea fi decât ceva rău, legat de suferinţă şi de moarte, la nivelul subconştientului, cele două noţiuni erau anulate de senzaţionalul evenimentului. Ca şi când ar fi fost ridicată brusc din mijlocul mulţimii şi suspendată în neant, oferindu-i-se şansa să vadă preţ de o clipă mişcarea de rotaţie a pământului în spaţiu. Gândul că, în timp ce ea îşi mai căuta încă, bâjbâind, rosul de a fi, altii trăiau sau mureau cu adevărat, o copleşea, propulsând-o în suprarealitate.

Prin minte îi trecu fulgerător prima pagină a ziarelor de mâine, multiplicându-se ameţitor pe banda rulantă. Explozie. Incendiu. Moarte violentă. Victime.

Şi eternul sentiment de vinovăţie - despre care nu se scria nicăieri - că, în timp ce alţii treceau prin agonii de neimaginat, ea nu făcea decât să-şi pună întrebări la care nimeni nu-i dădea răspunsuri.

De data aceasta victima era un tânăr de 17 ani. Îl cunoscuse din vedere. Dar nu schimbaseră niciodată nici un cuvânt. Îl văzuse adesea prin piaţă, pe stradă, cu bicicleta sau pe jos, singur sau cu prietenii. Niciodată cu vreo fată. Nu prea înalt, plinuţ, cu părul negru şi gropiţe în obraji. O fiinţă vie. Sensibilă. Ca şi ea. Palpitând de viaţă. Respirând acelaşi aer, trecând pe acelaşi drum bătătorit zilnic, de la trezirea din somn în zori, înainte de răsăritul soarelui, până la spălatul de dinţi şi culcarea după o zi mai mult sau mai puţin obositoare.

Îi era aproape imposibil să stabilească o legătură între tânărul vesel, cu zâmbetul pe buze, care trecea adesea cu bicicleta pe lângă casa ei, şi masa de carne carbonizată pe care o intuia cu un fior de groază sub cearşaful alb ce acoperea cadavrul. Oare câtă suferinţă imposibil de redat în cuvinte se ascundea dincolo de această metamorfoză? Oare pentru tânărul acela agonia se măsurase în clipe, în minute, în ore, în vieţi de om sau în frânturi de veşnicie? Avea senzaţia că cele mai adânci şi înfricoşătoare taine erau purtate întotdeauna dincolo de moarte, lăsând în urma lor doar semnele unei încleştări al cărei dramatism se materializa în însăşi tăcerea nefirească a trupului devenit materie fără spirit.

Dacă ar fi căutat toate răspunsurile pe faţa crispată şi desfigurată a “victimei”, cum îl numeau ei, ce imbold ar mai fi putut oare să-i redea puterea de a merge mai departe? Să o scoată de sub forţa de gravitaţie a masochismului autodistrugerii?

Închise ochii şi fugi.

Rezistă tentaţiei bolnăvicioase de a-şi imagina întreaga scenă în amănuntele ei cele mai macabre. Se agăţă cu mâinile de peretele podului şi privi cerul de un albastru neutru. Nu voia decât să uite. Să-şi lase privirea să se piardă în marea aceea de albastru până va trece dincolo de sine, de tot ce era nesigur şi nelămurit în ea.

Simţi instinctiv o prezenţă în spatele ei. Se întoarse. Era băiatul cu ochi albaştri. Băiatul care purta mereu un fular alb în jurul gurii. Tresări, căci nu-l mai văzuse niciodată atât de aproape.

- Era prietenul meu, şopti el, scotocindu-se în buzunare, cu privirea mutându-se neliniştită de la ea în pământ şi invers.

- Îmi pare rău.
-
- Mergeam împreună la pescuit. Ne cunoşteam de mici. Era un băiat foarte bun.

- Întotdeauna li se întâmplă celor mai buni, rosti ea, cu un aer de filozoafă, ca şi când şi-ar fi adus brusc aminte că asta era următoarea replică.

Ştia că nu va putea să uite niciodată ziua aceea. Două evenimente atât de importante – unul tragic, din sfera morţii, şi altul profund omenesc, din sfera vieţii.

- Vrei o îngheţată? O întrebă el.

- N-am bani la mine, răspunse.

- Stai o clipă.

Se opri la maşina de îngheţată şi peste câteva clipe îi întinse cornetul.

- Mulţumesc. Tu nu vrei?

- Nu, răspunse el simplu.

- De ce porţi tot timpul fularul ăsta?

- Sunt sensibil la aerul rece. Răcesc foarte repede.

Ştia că nu acesta era motivul. Ştia, pentru că îl văzuse o dată, din întâmplare, fără fular. Dar era fericită că, la rândul ei, se putea preface că îl crede, plătindu-i astfel, în sinea ei, prefăcătoria. Şi pentru că, ştiind adevărul, putea să-i studieze cu atenţie fiecare reacţie, căutând să-şi imagineze sensul ascuns în spatele fiecărui cuvânt pe care îl rostea. Era complicea lui. Îi era teamă ei înşişi să nu se trădeze, arătându-i printr-o vorbă sau printr-un gest greşit, că aflase totul. Intuia în el vulnerabilitatea fiinţelor care nu ştiu să mintă, iar atunci când sunt obligate într-un fel sau altul de viaţă să o facă, se descurcă foarte prost. Era mereu speriat, tresărea des şi nu îndrăznea să o privească în ochi. Îi dădea impresia unui animal hăituit.Se simţea vinovat şi triumfător. Şi dincolo de toate acestea, îi era milă de ea şi de sine însuşi, sentiment ce se materializa printr-o senzaţie fizică, la nivelul stomacului, ca o emoţie.

- Ţi-e teamă de moarte? O întrebă el într-un târziu, după ce se plimbaseră în tăcere un timp, unul lângă altul.

- Cred că tuturor ne e teamă. Pentru că nu ştim exact ce e. Şi întotdeauna ne e teamă de lucrurile pe care nu le ştim.

- Poate există lucruri şi mai rele printre cele pe care le ştim.

- Poate...Dar atâta timp cât nu ne-am pierdut pe noi înşine, avem senzaţia că întotdeauna ni se poate întâmpla ceva mai rău.

Tot oraşul ştia de accident. Dar nimeni nu ştia de ei...

No comments: