Autoarea
Autoarea
3 octombrie 2002
Intimitatea cu lucrurile dragi. Focul în sală. Gândul că totul e bine. Că Dumnezeu veghează asupra noastră, asupra întregii familii. Că undeva arde o lumânare. E totul prea frumos. Miros de iarnă bogată, de sărbători cu colinde şi oameni de zăpadă.
2 octombrie 2002
Vis
Am ajuns într-o lume ciudată, cu miros de coşmar, unde totul era străin şi ameninţător. Nimic nu-mi era familiar. Îmi pierdusem intimitatea cu lucrurile dragi. Eram prizonieră. Supravegheată non-stop. Mi s-a spus că va veni un lup să mă supravegheze, cu lup de dinţi de oţel. Mai târziu am aflat că acesta era primul nivel.
Înainte, în timp ce spălam vana, A.L. a căzut într-o stare ciudată, ca şi cum ar fi primit darul prorociei. Mi s-a făcut teamă şi i-am spus şi ei. Ea mi-a zis: „Nivelul 5 din 5. Ceea ce e rău. Foarte rău.” Pe atunci nu ştiam nimic despre niveluri.
A venit lupul. Avea dinţi de oţel, ameninţători şi mi s-a părut la început o maşinărie, un robot straniu, un instrument de tortură. Dar nu era corupt sută la sută pe dinăuntru. Mai avea o latură umană, blândă, duioasă, solidară cu suferinţa mea, latură pe care nu reuşiseră să i-o distrugă. El mi-a povestit despre niveluri. Mi-a spus că există cinci niveluri şi că scopul tuturor celor aduşi aici e să ajungă la nivelul 5. Atunci mi-am adus aminte de A.L. şi mi-am dat seama că era de-a lor. Că ea m-a trădat şi din cauza ei am ajuns aici. Lupul nu ajunsese decât la nivelul 2-3. Mi-a mai spus, ceea ce mi s-a părut groaznic, că şi eu eram deja la nivelul1. Trebuia să mă drogheze tot timpul, să-mi dea injecţii. Dar el nu a făcut-o niciodată.
Într-o zi a venit supracontrolul Lili. Mătuşa Lili. Autoritară. Serioasă. Sobră. Am strigat fericită:
- Lili, trăieşti!
- Da, mi-a răspuns ea, şi nenorociţii ăia m-au declarat moartă de doi ani de zile.
Lupul era şi el înăuntru. Cu Lili mai venise şi o asistentă, la fel de sobră şi de rea, care nu scotea nici un cuvânt. Am strigat:
- Lili, scoate-mă de aici! Vreau acasă! Şi tu eşti de-a lor? La ce nivel ai ajuns?
Lili şi-a dat seama că lupul „ciripise” şi l-a săgetat cu o privire înveninată de ură.
- Ştii că e interzis să vorbeşti despre lucrurile astea.
De atunci nu l-a mai lăsat să vină.
Asistenta a venit cu două seringi şi m-a împuns în ciuda împotrivirilor mele. Mi-a dat o injecţie în braţ şi alta în piept.
Aveam un monitor în cameră prin care am văzut cum l-au torturat pe lup din cauza mea. I-au rupt urechea. A fost îngrozitor.
În timpul cât venea pe la mine, lupul îmi aducea tot felul de lucruri: un ceas de mână, o inimioară albastră gonflabilă în care mai târziu mi-am dat seama că pusese nişte instrucţiuni ca să mă ajute, dar n-am mai apucat să-mi spună de ele. Lili a luat ceasul de pe pat, crezând că e cel de la lup, dar eu mi-l pusesem deja pe mână în locul vechiului meu ceas.
27 septembrie 2002
Am fost aici şi n-am făcut nimic. Şi am văzut cum îmi trec zilele şi nopţile şi tot n-am făcut nimic. Am stat şi am privit în mine şi nu înţelegeam de ce e atât de pustiu. Nopţile mele erau albastre şi reci, nopţi de căutări şi de drum bâjbâit prin troiene de zăpadă. Zilele erau goale, mă împuţinau şi la sfârşitul fiecăreia, când făceam un bilanţ, ieşea mereu ceva lipsă. Fiecare zi şi fiecare noapte în care înaintez prin această luntre mă ucide tot mai mult. Ucide tot mai mult din mine. Am ajuns să mă urăsc. Să urăsc mediocritatea din mine. Căci cu cât tind mai sus, cu atât mă prăbuşesc mai jos şi de fiecare dată e tot mai greu să îmi recapăt speranţa şi credinţa. Nu sunt nici măcar ceea ce mi s-a dat să fiu. Femeie. Sunt o caricatură jalnică a unei femei. Îmi greşesc în fiecare zi destinaţia. Dumnezeu mi-a dat totul dar nu ştiu ce să fac cu ce mi-a dat. Fiecare încercare dă greş. Fiecare drum se dovedeşte a fi o minciună. Şi din tot ce a fost nu mai rămâne decât gustul singurătăţii. Şi nopţile în care mă trezesc ca o locuinţă pustie. Am crezut că pot. Am crezut că vreau. Nu, nu am crezut. Vreau. Vreau cu adevărat. Dar nu pot. Ce să dau? Ce să mai dau? Ce jertfă mi se cere? Ştiu că încă n-am făcut destul. Şi pun vina pe prilejuri. Dar pe undeva poate e numai vina mea. Pentru că am fost oarbă la prilejurile ce mi s-au dat şi ele au trecut pe lângă mine, lăsându-mă neschimbată.
Acum din nou e noapte. După atâtea nopţi, trebuia să se întâmple ceva. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pornesc din nou de la punctul zero. Goală. Singură. Bolnavă de viaţă şi de mine. Ce am făcut până acum? Am vrut. Atât. Dar nu destul ca să şi pot. Am încercat. Dar nu destul ca să şi reuşesc.
Sunt rea şi murdară. Sunt tot ce n-ar trebui să fiu. Gândesc tot ce n-ar trebui să gândesc şi fac tot ce n-ar trebui să fac. Sau nu fac nimic. Gândurile mă duc mereu într-o direcţie greşită. Singurul lucru bun pe care l-am făcut a fost să scriu aceste pagini pe care nu le citeşte nimeni. Nu mai pot să mă rog. Sunt secătuită. De unde să găsesc puterea de a depăşi punctul zero, de a porni din loc? Unde e impulsul care să mă aducă pe linia de plutire? Mereu cerşesc. Mereu am nevoie de ceva. De ceva din afară. Mi-e silă de tot ce e în mine. De tot ce am văzut acolo. Mi-e silă de rezultatele jalnice pe care le am în toate încercările mele. De ce sunt singură? De ce nu pot să dau? De ce...?
De ce mă amân mereu pentru ziua ce va urma, spunându-mi „Mâine da, mâine voi fi fericită”? Şi „mâine” se transformă în „azi” şi tot nu sunt fericită. Doamne, încă mai există „mâine”. Dar veni o zi când „mâine” va fi ultimul „azi”.
Voi muri. Nu voi mai fi nimic. Nu voi mai face nimic. Nu voi mai ştii nimic. Iar acum, când sunt, când ştiu că sunt şi că pot să fac, tot nu fac nimic. Pierd fiecare zi şi fiecare zi mă pierde. Ucid fiecare noapte şi fiecare noapte mă ucide.
Cum să încep? Cu ce să încep? De 24 de ani mă tot pregătesc să încep. Şi încă n-am trecut de faza pregătirilor. Ce vreau? Unde vreau să ajung? Nu ştiu.
De 24 de ani stau pe peronul unei gări şi privesc trenurile care trec pe lângă mine, fără a avea curajul să urc în niciunul.
Vreau să urc într-un tren şi să plec mai departe. Dar de atâtea ori m-am iluzionat că trenul meu a pornit, când de fapt pleca cel de lângă mine. Şi mă trezeam tot în gară, în acelaşi loc, cu un deficit de viaţă. Toată viaţa mi-o petrec într-o gară, aşteptând. Vreau să plec. Vreau să plec. Să mă rup de tot ce e trecut, de tot ce e micime şi mediocritate în mine. Să las totul în urmă cum laşi o haină în drum. Să las să pătrundă în mine parfumuri noi, proaspete, să îmbrăţişez cu privirea oceanul de iarbă fragedă şi lanurile de grâu şi de floarea soarelui... pârâurile cu apă limpede transformându-se în şiraguri de perle aurite de soare... Să ating culmile munţilor, acolo unde sunt pădurile de brazi veşnic verzi. Să plâng cu lacrimi noi ca o ploaie de vară. Să privesc culorile curcubeului. Să ascult cântecul păsărilor. Să zbor, să compun simfonii spre slava lui Dumnezeu. Să mă îmbrac în rochii albe, să-mi pun văluri străvezii de mireasă. Să mă ningă cu flori albe din cerul începuturilor. Să alerg prin ploaie, să-mi arunc umbrela în iarba udă şi să ridic mâinile spre cer. Să sparg stânca din care ţâşnesc izvoarele. Să mângâi căprioarele cu ochi mari şi blânzi şi să mă joc cu veveriţele. Să nu mă mai întorc niciodată înapoi, în oraşul cenuşiu, în care lacrimile se usucă în ochi înainte să cadă, unde totul e uscăciune, fum înecăcios, durere surdă şi continuă.
Doamne, de ce m-ai părăsit? Aici, în acest oraş mare al mediocrităţii şi deşertăciunii? Până şi în cele mai adânci vise ale mele Te-am căutat şi am strigat numele Tău. Mi-am pus viaţa în mâinile Tale. Am nădăjduit. Am mers pe calea pe care mi-ai aşternut-o înainte. Am iubit tot ce e bun, frumos şi adevărat. Te-am iubit pe Tine. Şi am simţit iubirea Ta în viaţa mea. Ce să mai fac ca să mă asculţi, ca să-Ţi îndrepţi din nou privirea spre mine? Apropierea de semenii mei mă împuţinează. Mă micşorez pe zi ce trece. Mă pierd. Mi-e teamă să nu pierd totul. Viaţa mea e o luptă... cu teama, cu instinctele, cu slăbiciunile, cu toate bolile şi neputinţele mele. Şi de cele mai multe ori mă copleşesc. E mult prea greu să le înving, să mă ridic deasupra lor. Forţa lor e ca forţa gravitaţiei, m-am născut sub legile ei şi am nevoie de o altă lege, de o putere mai presus de mine care să mă ridice, să mă aducă în imponderabilitate.
Am văzut Lumina. Am simţit Harul. De aceea sufăr, pentru că ştiu ce pierd în fiecare clipă de întuneric şi deşertăciune. Doamne, ai milă de sufletul meu. Ajută-mă să găsesc pacea. E prea mult război în mine. Sângele strigă... Glasul şarpelui mă încolţeşte. Lacrimile ard. Pentru că dincolo de toate astea, vreau să cer partea care rămâne, care nu-mi va fi luată. Şi nu mâine, nu poimâine. Azi, Doamne. Acum. Mereu.
12 septembrie 2002
Undeva, la capătul acestui drum, trebuie să existe o lumină. O simt în fiecare noapte când mă trezesc şi mă apropiu de mine însămi...înduioşată, cu lacrimi în ochi, cu conştiinţa că port ceva extrem de fragil şi de sensibil pe dinăuntru... ceva care vibrează la cea mai mică atingere. O vioară care poate naşte acorduri sublime dacă e bine acordată, dacă mâna maestrului e destul de îndemânatică, mintea destul de subtilă, sufletul destul de profund.
11 septembrie 2002
Adie un vânt apocaliptic. Un vânt care acoperă în plan existenţial distanţa între început şi sfârşit. Zi de doliu. Comemorare. Zi în care ne aducem aminte că moartea nu vine decât o dată pentru fiecare şi într-o singură clipă totul se poate sfârşi. Atunci faptul că au mai murit şi alţii înainte, că vor mai muri şi alţii după sau poate mor chiar în acelaşi moment nu mai are nici o importanţă. Pentru că atunci, înainte de a fi fiinţe sociale, membri ai unui colectiv, devenim indivizi, căpătăm brusc, dacă n-am avut-o înainte, conştiinţa tragică a propriei singurătăţi în univers. Fiecare îşi înfruntă singur destinul. Fiecare îşi înfruntă singur moartea. Tot restul devine egal cu zero.
22 septembrie 2002
Cunoaşterea lumii cu ajutorul informaţiei non-transmisibile.
- informaţia îngheţată, metalizată.
- Negativul visului perceput la nivel supra-senzorial şi transpus în termeni de informaţie non-transmisibilă.
- Perceperea imaginilor non-reprezentabile.
Cuvântul cheie în informaţie este transmisie.
Rezultă că informaţia non-transmisibilă este de fapt o non-informaţie
Nu e o imagine deformată a realităţii, ci o imagine dilatată până a irecognoscibil.
De ce non-transmisibilă?
Pentru că se înregistrează pe acea parte a creierului inutilizabilă în stare de veghe.
Se poate cel mult descrie conţinutul acestei informaţii, dar niciodată reda esenţa ei.
Fără dată
Orice lucru nu este numai el în sine ci şi un simbol al altui lucru. Când privim lumea, privim o mulţime de simboluri ce se cer descifrate şi unificate mental pentru pentru dezvăluirea marelui mister.
Esenţa unui lucru este în centrul său. Centrul este locul unde se unifică toate lucrurile şi îşi descoperă punctele comune.
Descifrarea lumii este o operaţie în aceeaşi măsură matematică şi filozofică – un algoritm unde totul trebuie să fie exact, chiar dacă aparent totul pare vag, lipsit de logică. Logică, intuiţie, analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, toate sunt absolut indispensabile procesului de descifrare a simbolisticii lumii.
Labirintul – lumea.
Centrul labirintului – o concentraţie de esenţe spre care converg toate lucrurile.
Ce acţionează în sfera labirintului – forţa centrifugă sau forţa centripetă?
Fără dată
uon tnâmăp iunu a iş uon rec iunu aeranipmâtnî nî erim nu ac iuL aeramehc al işei av eleraos iş işela iec urtnep emerved iam eliroz amehc av iş rolimul aetpaon atrucs av asăl av en un lunmoD rad iulusupa aniat ion nî miţmis tiţnifsa al e eleraos epaorpa ed tâta e aeraresnî tişrâfs iş tupecnî ed ărăf ănimul ătsaeca nî tot cseiărt ăs egela şa tupecnî al ed lutot uai ăs iş ătad o csan iam ăm ăs if ra ăcad tnâfS iuluhuD la ulpmet nu e aem aţniif ăc urtnep csednâg iş tmis iş cseiărt ăc urtnep enim urtnep tişrâvăs a-el erac ep etanunim elirurcul etaot urtnep uezenmuD iul csemuţlum iî ătanunim e aţaiv
4 septembrie 2002
Orele 2:40 AM
Mă doare capul...Şi mai presus de asta, sunt mai conştientă ca niciodată de sentimentul existenţial ce îmi bântuie nopţile şi zilele. În singura nuvelă pe care am dus-o la bun sfârşit, comparam acest sentiment cu un animal bolnav şi zgribulit pe care îl strâng la piept ca să-l încălzesc. Dar e mult mai mult decât atât. Pentru mine e însăşi esenţa mea ca fiinţă umană. Aş vrea atât de mult să pot să-l materializez în cuvinte, să reuşesc dată pentru totdeauna să-l torn într-o formă fixă, ca să nu-mi mai scape mereu printre degete. Dar cred că e imposibil. E ca o febră a sufletului, un amestec de sensibilitate, duioşie, intuiţie, fatalitate, durere, credinţă. Cuvinte...Cuvinte...Nimic care să atingă coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Vorbe suprasolicitate, haine prea strâmte, corsete sufocante ... Niciodată nu destulă libertate a spiritului pentru a subjuga ironicele şi susceptibilele cuvinte.
Să fie oare presentimentul morţii? Teama? Angoasa? Doamne, toată viaţa mi-e plină de acest sentiment şi nici măcar nu sunt în stare să-l definesc. Mi-e rău de tot acest efort făcut pentru a-l diseca şi a–l analiza.
Iepuraşul meu alb, bolnav.
Tremurând sub haină.
Pecetea tuturor lucrurilor, experienţelor şi sentimentelor pe care le-am trăit.
Ce stupid să sune totul atât de îngust, atât de limitat. Când totul e atât de sublim şi de profund.
Mi-e rău de viaţa asta pe care nu o pot explica. Mi-e rău şi o iubesc, mă fascinează şi mă face să plâng şi să zbor în vise şi să fiu întotdeauna cu un pas înaintea mea.
Mă obsedează sensibilitatea sufletului (iarăşi sună oribil de uzat) . Oare şi când nu simţeam atât de profund foloseam aceleaşi cuvinte? Cum ar putea cineva să sesizeze diferenţa dintre atunci şi acum?
Fără dată
Sunt încă vulnerabilă la muzica ce m-a obsedat atâta vreme. Mi-am dat seama acum, după ce am ascultat-o după mai bine de o jumătate de an. Mi se pare încă atât de aproape de perfecţiune. Mi se pare că atinge exact locurile care trebuie atinse, poate pentru că la mine sunt bătătorite de mult. Nu vreau să o mai ascult câtăva vreme. Decât rar şi în doze mici. Dar un lucru m-a făcut fericită, dincolo de amintirea acelei obsesii. Gândul că am cunoscut muzica. Că am reuşit să trăiesc intensitatea ei. Iar acum ştiu ce poate şi câte poate ea. Cum te poate aduce în al nouălea cer sau arunca în cel mai adânc abis al deznădejdii. Am cunoscut sublimul muzicii, esenţa ei, puterea ei fatală de atracţie, capacitatea de a elibera, dar şi de a robi spiritul uman. Mă bucur că am trecut prin această experienţă şi că am reuşit s-o transform într-o biruinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Poate fără ea aş fi fost incompletă, sărăcită sufleteşte. Poate era necesară în procesul de desăvârşire spirituală. Oricum, mă bucur că am reuşit să depăşesc momentul acela critic, când am devenit roaba muzicii în totalitate.
Orice întâmplare trăită, citită sau imaginată capătă un sens doar în momentul în care e transformată în experienţă de viaţă. Pentru firile sensibile, nuanţele devin la fel de importante ca principiile. Muzica m-a ajutat să disting nuanţele, mi-a dezvoltat o capacitate extraordinară de a le intui, de a le capta, de a le materializa.
17 iulie 2002
La întrebarea „de ce” toţi fug şi se ascund pe sub mese, pe sub scaune, care pe unde apucă. Îşi astupă urechile cu feţele de masă. Se leagănă ca nişte copii cretini şi bolborosesc cuvinte fără înţeles sau murmură cântece de grădiniţă:
UN ELEFANT
SE LEGĂNA...
16 iulie, 2002
Începe o nouă zi, cu aceeaşi senzaţie de rău în stomac, cu aceeaşi teamă de oameni şi de vise. Cu aceeaşi teamă că mă voi micşora, că voi pierde din nou părţi din mine. Întotdeauna vânată, urmărită de temeri, de gânduri, de frământări, de lupte. Mereu într-o crispare care mă împuţinează. Mereu punându-mi întrebarea când se va sfârşi.
Mi-e teamă de viaţă mai mult decât de moarte. Pentru că, în preajma morţii, fiecare devine el însuşi. În viaţă vrem să părem întotdeauna altceva sau altcineva şi părem cu totul diferiţi de ceea ce suntem şi suntem cu totul diferiţi de ceea ce vrem să fim. Viaţa e un joc al măştilor, pe care îl jucăm involuntar, şi de cele mai multe ori chiar fără să ne dăm seama. Abia în moarte ne descoperim cu adevărat. Pentru că în moarte nu ne mai putem ascunde şi toate iluziile se năruiesc.
15 iulie 2002
Ce să scriu? Ce să mai scriu? Totul începe de la 0. Dar drumul de la 0 la 1 e atât de lung. Şi nu sunt destul de iniţiată ca să parcurg acest drum. Cum pot să scot ceva din plinătatea nimicului, din suma atâtor lucruri nenăscute, a atâtor virtualităţi latente ce bat la porţile existenţei?
Mi-e teamă să nu mă pierd. Încă n-am stat să fac un bilanţ – cât am pierdut din mine. În fiecare dimineaţă mă rog: „Doamne, fă ca la sfârşitul acestei zile să mă regăsesc întreagă trupeşte şi sufleteşte. „ Mi-e teamă pentru că sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le strâng lângă mine. Oare până unde rămân eu? Cât pot să pierd fără să mă pierd pe mine însămi? Mi-e teamă să nu devină totul absurd, într-un moment de durere, de agonie trupească sau sufletească. Acum sunt încă aici. Simt căldura din interior. Lacrimile care îmi inundă ochii. Lupta cu mine însămi pentru a găsi împăcare. Credinţa fragilă într-un Dumnezeu capabil de imensă dragoste şi duioşie. Un vânt care trece prin mine şi ia forme ciudate. Apăsarea blândă a inimii în partea stângă. Muşcătura de la nivelul stomacului. Toate astea îmi aparţin. E ceva intim şi infinit de dulce în senzaţia că sunt.
Noaptea visez că zbor şi compun simfonii. Îmi plac câmpiile verzi şi florile...Şi albastrul cerului...şi albul imaculat al ninsorilor. Îmi place să simt că însemn ceva pentru cineva şi că cineva înseamnă ceva pentru mine. Că oamenii au nevoie de ceea ce le pot eu oferi. Că există o complicitate între mine şi ceilalţi ca între nişte copii suferinzi. Că fiecare îmi întinde bucăţica lui de pâine, în timp ce eu le-o întind pe a mea, cu ochii în lacrimi. Că există ceva în absolut. Dincolo de nuanţe şi ecouri. O ştiinţă a vieţii care ne pregăteşte pentru moarte. O ştiinţă complexă pe care trebuie s-o învăţăm şi s-o simţim în aceeaşi măsură.
Sunt mereu în căutare de mai mult. În toate visele mele, sparg geamul şi fug din odăi închise, evadez, mă zbat să ies la lumină. De ce fug? De cine fug? De durerea pe care am primit-o ca zestre şi care mă însoţeşte mereu ca o umbră? De arsura ce o port mereu cu mine, în mine? Deşertul unei uriaşe neîmpliniri. De suferinţa pe care mi-o provoacă relaţiile cu oamenii? Pentru că întotdeauna în relaţiile cu oamenii mă împuţinez în loc să cresc. Mi se blochează toate uşile către ceea ce am mai bun, mă opresc la suprafaţă, mă înec, mă sufoc, nu am aer. Pentru că aerul meu vine de mai adânc, de dincolo de ceea ce văd ceilalţi în mine.
De ce, Doamne? De ce trebuie să port crucea aceasta? De ce mi se ridică în van rugăciunile către cer? Ce n-am făcut încă şi trebuia să fac? Ce păcate grele îmi barează drumul către lumină? Oare lacrimile mele nu sunt destul de amare, durerea mea nu e destul de sfâşietoare? De ce taci, Doamne, când mă auzi strigând zi şi noapte către Tine şi ştii că Tu eşti singurul care mă poare ajuta?
Îmi pierd viaţa gândindu-mă cât de puţin însemn pentru alţii. Cât de puţin văd alţii în mine. Îmi pierd viaţa zbătându-mă să las ceva în urma mea, şi lumea trece mai departe, ca şi cum tot ceea ce am dat ar fi egal cu zero.
Când am să învăţ să trăiesc? Doamne, cum să ştiu să mor, când încă nu ştiu nici să trăiesc?
Acum doi ani, când am suferit pentru ceea ce mi s-a dat o clipă şi apoi mi s-a luat, m-am rugat să-mi arăţi rostul. Şi totuşi nici până astăzi n-am înţeles. Sunt tot singură, tot confuză. Ai spus c-am să mă curăţ de multă murdărie şi totuşi mă simt la fel de murdară, la fel de meschină. Mă lupt atât ca să găsesc ceva înălţător şi curat în viaţa mea, ceva care să-mi dea puterea să merg mai departe. Oare lacrimile pe care le vărs acum îmi sunt singura răsplată? Singura lumină în întunericul din jurul meu? Oare nu merit mai mult decât atât? Nu voi avea niciodată mai mult?
Te mai rog o dată, Doamne, arată-mi rostul. Rostul a tot ce a fost în viaţa mea. Pentru că nu înţeleg şi neînţelegerea mă doare. Totul e mediocritate, singurul lucru de care fug şi pe care îl resping cu toată fiinţa mea.
Doamne, nu mă lăsa fără mângâiere. Nu ştiu ce argumente să mai aduc ca să mă asculţi. Ştiu bine că nu merit mai mult. Nimic din mine nu justifică mângâierile Tale. Şi totuşi, fă-o pentru că eşti bun şi ne iubeşti şi pentru că te dor lacrimile noastre. Fă-o ca să te bucuri şi Tu de bucuria mea. Fă-o pentru că plânsul meu nu e o făţărnicie. Pentru că lupta mea nu e o minciună.
Fără dată
Vreau să uit de toate cărările bătătorite din mine. Să merg pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Să încep totul de la capăt. Întotdeauna există un punct unde se acumulează prea mult şi visăm să o luăm de la capăt. Ca şi cum totul ar începe acum, în dimineaţa aceasta senină de vară, în care vântul poartă parfumuri de tei de departe, iar cântecul păsărilor se depăşeşte pe sine, spunând întotdeauna mai mult decât se vrea a spune, sublimând în tainele esenţei lui misterele nerostite ale vieţii.
Mi-e dor de locuri pe care nu le-am văzut niciodată... De clipe pe care nu le-am trăit, dar pe care le-aş recunoaşte imediat după fiorul de suprarealitate ce le însoţeşte. Pentru că o parte din mine se găseşte dincolo de mine, şi în fiecare clipă cresc dincolo de ceea ce sunt.
Mi-e dor de libertate, de o libertate ce ne lipseşte, închişi cum suntem în cuşca noastră cu pereţi tripli, formată din trup, timp şi societate. Mi-e dor de libertatea din vise, când atingerea unui gând poate da forme noi lucrurilor, le poate modela, muta din loc, când sufletul poate atinge plinătatea, fără să întâlnească în cale nici o piedică. Când totul e zbor lin peste câmpii înverzite, cu flori, peste păduri cu copaci încărcaţi de frunze, o ploaie de alb imaculat cu sclipiri argintii inundând fiinţa, topind-o în razele atotcuprinzătoare ale extazului mistic.
Poezii compuse la graniţa dintre somn şi veghe
Mecanică lume punctică
Mi-a spus că va intra în sfera
Unor timpi politemporali
A unor ploi interstiţiale
Ce viaţă trăim
Ce moarte murim
Ce larg bulevard
Ce clipe cu fard
1 aprilie, anul de har 2002
N-am făcut prea multe în viaţa asta. Oricum, nu îndeajuns. Am gândit. Enorm, adânc, haotic, mistic, pervers, oniric, sensibil, energic şi în multe alte feluri. Mi-am forţat imaginaţia până la limite, sperând că în acest fel am să obţin ceva. N-am obţinut decât atât cât mi-a permis Dumnezeu să văd, prin perdeaua dincolo de care nu putem pătrunde. E mult? E puţin?
În relaţiile cu oamenii sunt o ratată. Nu ţin minte să fi fost întotdeauna aşa. Sau poate că da? Nu ştiu cât timp va mai dura asta. Ar trebui să fiu recunoscătoare că trăiesc încă vremea de har. Şi chiar sunt, uneori. Uneori sunt sau încerc să fiu aşa cum trebuie. Dar ard de dorul de muri. Pentru că sunt sătulă de jumătăţi de realitate. Vreau totul, Doamne, totul. Vreau să ştiu ce se ascunde dincolo de perdeaua purpurie. Mi-e dor de ceea ce va fi când nu va fi nimic. Răbdarea e cel mai greu lucru de obţinut. Şi tot ce ni se cere aici e răbdare, răbdare şi iar răbdare.
Mai sunt multe lucruri pe care nu le-am încercat încă. Vreau să le încerc înainte de a pleca. Dar merge prea încet. Viaţa e scurtă, se spune, şi totuşi trăirea ei e atât de lungă. Doamne, de ce trebuie să privim totul de jos, să ne înecăm printre lucruri, să fim sufocaţi de ele, când n-ar trebui decât să ne ridicăm puţin ca să vedem totul altfel? Să vedem în ansamblu. Fără ochiul care priveşte în anasamblu, nimic din ceea ce este nu are nici un sens.
Poate că trebuie să mi se-ntâmple tot felul de lucruri neplăcute. Ca să scriu. Mi s-a dat un timp, un loc şi un instrument de scris. Oare asta să fie menirea mea? Dar pentru cine scriu, dacă nu citeşte nimeni? Dacă toată lumea trece paralel şi eu îmi urmez drumul meu pe care nu-l mai ştie nimeni?
Sau poate există undeva o legătură cu altceva, şi legătura aceasta se realizează fără ştirea mea. Undeva se înoadă fire tainice, se potrivesc piese de domino, se sfârşesc simfonii neterminate. Iar eu nu sunt decât o notă, un vers, un acord. Prea poetic. Dar la urma urmei, totul este poezie. Lumea este poezie în stare genuină.
Sunt un vers scris de mâna lui Dumnezeu. Dar aş vrea să citesc întreg poemul, Doamne, ce să fac cu un singur vers? Uneori, partea poate cuprinde în ea întregul, sămânţa poartă în sine planta care va creşte din ea, fiecare om e un microcosmos, şi totuşi încă nu sunt destul de iniţiată ca să pătrund dintr-un singur vers sensul întregului poem.
Fragmente din Actul IV
Zorii zilei. Din depărtare se văd acum lămurit dealurile cu păduri înverzite, de undeva se aude cântând un cocoş de trei ori, una după alta, la intervale mici de timp.
Fatima (se trezeşte singură…Deschide ochii…se întinde cu un căscat…Se uită în jur speriată): Unde sunt? Am visat? (Se ridică în picioare dintr-o săritură…Îşi aranjează costumul şifonat) Am dormit aici? Sub cerul liber? Cum am ajuns aici? Când am ajuns aici? Nu-mi aduc aminte… Şi totuşi ceva trebuie să se fi întâmplat…(îşi priveşte mâinile insistent, pe o parte, pe alta, le mişcă încet, le apropie de ochi, le depărtează din nou, zâmbeşte) Acestea sunt… Da, sunt chiar ale mele…Erau ale mele…Trebuie să fi fost cu mine tot timpul…Ce animale ciudate! (Îşi numără încet, una câte una degetele de la mâna dreaptă apoi degetele de la mâna stângă) Unu…doi…trei…patru…cinci…şase…şapte…opt…nouă…zece…
(zâmbeşte fericită ca un copil cretin) Zece! Îmi mai aduc aminte…Zece era nota cea mai mare la şcoală…O linie cu o codiţă sus şi ceva rotund…ba nu…oval…lângă ea. (îşi priveşte din nou degetele, le plimbă prin faţa ochilor, le zâmbeşte mirată) Animăluţele mele! Fetiţele mele dragi…Zece fetiţe dolofane, iubitoare, prietenoase…Ce bine că v-am regăsit! (le sărută pe rând, le vorbeşte cu glas peltic) O să vă pele mămica, o să vă pună în culat…O să vă pele…(Tresare deodată, amintindu-şi ceva) ( cu glasul ei obişnuit) Erika! Trebuia să ajung la Erika! O, baia mea caldă, în vană, săpunul meu de mere verzi, prosopul meu parfumat! Oare a spălat vana? I-am spus să nu mai folosească clor, că miroase oribil…Există atâtea alte soluţii în magazine la care le face reclamă la televizor, care miros atât de frumos…şi lasă vana lucioasă…lucioasă…ca o ploaie de stele!
Fatima mai face câţiva paşi şi ajunge în faţa unei uşi de la capătul unei şir de trepte. Noapte. Deasupra uşii, un bec chior tăind întunericul. Dinăuntru se aude o muzică ritmată.
Fatima (sprijinindu-se de uşă cu un oftat de uşurare): Am ajuns...Doamne, am ajuns! În sfârşit! Ce drum obositor până aici! Ce noapte neagră! (Îşi ciuleşte urechile şi ascultă muzica) E acasă! (Se îndreaptă de spate şi bate la uşă, slab. Dinăuntru nu se aude decât ritmul muzicii de parcă s-ar da o petrecere. Bate mai tare. Nici un răspuns Bate tot mai tare, ca să acopere muzica). Haide, Erika, deschide! (Intră în panică şi loveşte cu pumnii în uşă). Erika! Sunt eu, eu, Fatima! Deschide odată! (Dinăuntru se aud voci de copii strigând. Şi vocea Erikăi: Nu v-aud! Dar opriţi odată radioul ăla că îmi sparge urechile, ce naiba! Fatima îşi împreunează mâinile plină de speranţă). Aşa, Erika, spune-le... Spune-le să oprească muzica! Trebuie să mă auzi! (Muzica încetează, dar începe să se audă zgomotul unui aspirator care acoperă glasurile copiilor şi bătăile disperate în uşă ale Fatimei. Fatima îşi sprijineşte fruntea de tocul uşii, distrusă). O, Doamne, Doamne, de ce? (Trage aer în piept şi începe din nou să ciocănească cu putere. Loveşte cu pumnii, cu picioarele, urlă, îşi smulge părul din cap).
(Zgomotul aspiratorului se opreşte şi uşa se deschide în sfârşit. Apare Erika în prag. O femeie trecută de patruzeci de ani, cu aspiratorul în mână, cu un batic sub formă de turban pe cap, îmbrăcată într-un capot colorat de casă)
Fatima(repezindu-se la ea şi îmbrăţisând-o): O, Erika, Erika, în sfârşit! Cât am aşteptat! Credeam că n-ai să-mi mai deschizi niciodată!
Erika (împingând-o la o parte cu răceală): A, Fatima, tu eşti! Ce doreşti?
Fatima (nepierzându-şi entuziasmul): O, Erika! Doream atât de mult să...
Erika (scurt): Să ce?
Fatima (aproape scuzându-se): Ştii, nu am apă caldă de o săptămână...Mi-ai spus că pot să vin săptămâna asta să...
Erika (iritată): Ţi-am spus să nu vii miercurea, că sunt ocupată!
Fatima (perplexă, cu mâinile împreunate la piept): Dar tu ai spus că....oricând...
Erika (dând din mâini şi mai iritată): Oricând, numai miercurea nu. (Dechide uşa larg, se dă la o parte şi arată cu mâna înăuntru) Uită-te şi tu! M-ai găsit taman în toiul curăţeniei! Toată casa e cu fundu-n sus! Şi în plus, mai sunt şi copiii! Mama e bolnavă la pat, n-a putut avea grijă de ei. (cu vocea din ce în ce mai stridentă) Crezi că mie mi-e uşor cu toate astea pe cap? Ivan m-a părăsit şi el, s-a dus la dracu-n praznic, la birt sau nevoia îl mai ştie unde!! Mâncarea îmi arde pe foc... (Dintr-o altă cameră se aude un pâns de copil mic). Ăla micu baună iar! Numai de musafiri nu îmi arde! Şi în plus te-ai uitat la ceas măcar să vezi ce oră e? Cine mai face vizite la ora asta?
Fatima (încremenită, cu mâinile încleştate pe piept, cu voce plângăcioasă): Te rog să mă ierţi! Promit că n-am să stau mult...Promit...O baie doar, Erika, atât, nimic mai mult...O baie în vană, în apă caldă. Te rog! Şi n-am să te mai deranjez altădată! Oraşul e murdar, străzile sunt prăfuite şi pline de noroi. (cade în genunchi) O baie, Erika, atât, o baie...
Erika (înmuindu-se un pic şi studiind-o din cap până în picioare): Ţi-ai adus săpun şi prosop?
Fatima (privind-o speriată din genunchi): Am uitat!
Erika (enervată la culme): Nici măcar atât! Vii la mine să faci baie şi nu-ţi aduci săpun şi prosop? Dar ce sunt eu? Zdreanţa ta? Obiala tuturor? Toată lumea se foloseşte de mine? Dinăuntru se aude o voce de copil strigând: Am câştigaat! Am câştigaat!. (calmându-se puţin) Nu am timp azi, ţi-am spus. Revino în altă zi.
Fatima (tot în genunchi, se târăşte spre ea şi-i îmbrăţişează picioarele): , te rog... Te implor...Am aşteptat atât...
Erika (respingând-o plictisită): Atunci mai poţi aştepta încă un pic. Vino mâine. (încântată de idee). Da, mâine. Mâine voi fi mai liberă. Mâine vine Anda acasă şi am să las copiii cu ea. Şi nu voi mai avea nici grija curăţeniei! Da, aşa e cel mai bine.
Fatima (izbucneşte în plâns): Mâine...mâine...O, nu...Nu...Până mâine mai e...atât de mult...Până mâine mai e...azi...
Erika (mai liniştită): Azi e pe terminate. Haide, nu mai boci atâta ca o mireasă în noaptea nunţii. Te duci frumos acasă, te culci şi mâine seară vii să faci baie. N-ai să mori până atunci. (O priveşte compătimitor şi îi întinde mâna) Hai, ridică-te de acolo că te văd vecinii şi se gândesc că eşti o cerşetoare! Vino mâine!
Fatima (se ridică cu greu şi rămâne pe loc, gârbovă de spate ca o bătrână, cu capul plecat, învinsă): De ce, Erika? De ce? Am aşteptat atât de mult baia asta!
Erika (cu un zâmbet, mulţumită de rezolvarea găsită de ea): La urma urmei, şi mâine e o zi, nu?
Fatima (distrusă): Mâine nu e nimic. Azi e totul...
Erika (cu un zâmbet nerăbdător): Prostii! Eşti obosită. Du-te şi culcă-te. Ai să vezi că mâine totul ţi se va părea altfel. Noapte bună! (Îi închide uşa în nas. Din casă se aude din nou muzică ritmată şi vocea Erikăi strigând: V-am spus să închideţi radioul ăla, nenorociţilor).
Fatima (rămâne în faţa uşii şi cade din nou în genunchi, doborâtă de oboseală). Baia mea caldă...De ce? De ce? (Plânge încet, în timp ce bătăile inimii ei se aud din ce în ce mai tare, înconjurând scena din toate părţile. Se aude o frână puternică şi două maşini ciocnindu-se una de alta. Apoi alarma salvării şi a poliţiei)... Becul chior se stinge dintr-o dată şi toată scena e cufundată în beznă. Se aude o muzică stranie, ca un cor ceresc, din ce în ce mai tare. Fatima ridică mâinile spre cer. Sunt singură!...(PAUZĂ ÎN CARE MUZICA SE AUDE CÂND MAI TARE, CÂND MAI ÎNCET ÎNSOŢITĂ DE ZECI DE ECOURI). Doamne, sunt singură!... (VORBEŞTE DIN CE ÎN CE MAI TARE, IAR MUZICA SE AUDE DIN CE ÎN CE MAI ÎNCET) singură ca-n ziua dintâi!... (ACELAŞI JOC) Ca-n ziua aceea când a început totul!... (VOCEA ÎI SCADE, ÎN TIMP CE MUZICA SE AUDE TOT MAI TARE) Cum am putut să uit? (ACELAŞI JOC) (Undeva în fund se distinge un joc slab de lumini). Cum am putut să uit că a fost odată aşa? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) (Jocul de lumini devine tot mai pronunţat). Şi au trecut atâtea zile... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC)Atâtea nopţi... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Şi nu mi-a spus nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nimeni n-ar fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nici eu n-aş fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E oare târziu? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E devreme? (ridicându-şi glasul, în timp ce muzica se aude în surdină). Doamne, ce e acum, începutul sau sfârşitul? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ce taci? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ceeeee taaaaaci? (Muzica atinge punctul culminant şi îi acoperă glasul, apoi se frânge brusc. Câteva minute toată scena rămâne în tăcere deplină, cufundată în întuneric absolut. Bătăile inimii Fatimei, crescendo.). E întuneric şi frig...A mai fost aşa...atunci... (încearcă să-şi amintească). Atunci...Când? Când a fost asta? Demult...Sau poate nu chiar atât de demult...Unde sunt? Cine sunt? Ce mi se întâmplă? A mai fost aşa...atunci...sau poate...(ca şi când ar avea brusc o revelaţie). Poate atunci e de fapt acum! (vorbeşte precipitat, cuvintele îi curg de la sine, fără nici un efort). Poate atunci şi acum sunt acelaşi lucru. Nu pot să trăiesc aceeaşi clipă de două ori...Identic...Deja vu...Luminile se sting în oraşe...Emisiuni radio pe unde ultrascurte... (din depărtare încep să se audă posturi de radio suprapuse) 2 + 2 = 5... N-aş putea trăi dacă n-aş şti că sunt mult mai mult decât ceea ce sunt. Cine a spus asta? Nu eu am spus-o. De ce mi-am adus aminte acum de aceste cuvinte? Moartea! Asta e moartea! Aşa începe moartea! Începe sau se sfârşeşte? Moartea are început? Din moment ce nu o cunosc, moartea poate fi orice, chiar şi nebunia aceasta. O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! Pentru oameni care promit că vor veni înapoi să ne spună ce au văzut, dar îşi uită promisiunea şi ne lasă într-o veşnică nedumerire. O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă, închizându-se şi deschizându-se mereu în urma altora, dar niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. Se spune că înainte de a muri, îţi revezi toată viaţa în câteva sutimi de secundă. Eu revăd scene pe care nu le-am trăit niciodată. Un trecut care nu este al meu. Sau poate viitorul unui om care nu s-a născut încă... Formule care încă nu s-au inventat... Ţinuturi care nu s-au descoperit... Cântece care nu s-au scris şi nu s-au cântat niciodată... Unde duc toate astea? Unde e centrul spre care converg toate lucrurile? Acesta sunt cuvintele mele? Doamne, de când vorbesc eu aşa? Eu, Fatima... Sau poate nu mai sunt Fatima? Poate n-am fost niciodată! Fatima nu e decât o mască. O mască pe chipul meu... Dar cine sunt eu? Ce folos că văd şi aud când tot ceea ce vreau e să înţeleg? (Izbucneşte, într-un elan extatic!) Dar înţeleg! O, Doamne, înţeleg! Dintr-o dată lumea a devenit un flux de energie, ceva care curge înspre ceva, guvernată de un magnetism ameţitor. Lucruri, oameni, totul curge, se scurge, totul e o tornadă care adună totul în goana ei, căreia nimic nu-i rezistă... Nici eu... Şi eu mă duc odată cu celelalte... Mă destram şi curg... Devin una cu totul... O sensibilitate uriaşă care ştie, simte şi înţelege... Odată cu stelele... Cu planetele... Cu universul... Cu notele din gama do... Cu toate cuvintele din dicţionare... Cu Alfa şi Omega...
Vocea Fatimei (din partea cealaltă a scenei): Când eram mică…voiam să strâng toate lucrurile lângă mine…(Fatima tresare şi îşi duce mâna la gură, speriată, privind în direcţia de unde se aude glasul). Să le iau în braţe, să le strâng la piept…aşa cum îmi strângeam păpuşile…(Fatima vede păpuşa aruncată pe jos, o ridică şi o leagănă în braţe fredonând un cântec de leagăn). Voiam să fie cald, să ardă focul în cămin…şi să fie toţi înăuntru: mama (Mama traversează scena râzând, în lumina reflectoarelor, cu braţele încărcate de flori) tata, (Tata o ajunge din urmă pe Mama, o ia în braţe şi o sărută, apoi dispar în spate), bunicul, bunica, (Bunicul şi Bunica traversează şi ei scena la braţ, în timp ce de sus cad deasupra lor frunze ruginii), mătuşile, unchii, (Scena se umple de o mulţime de personaje vesele, gălăgioase, care o străbat în lumina reflectoarelor, şi apoi dispar în direcţia unde au dispărut şi ceilalţi), băiatul acela din vecini cu faţa plină de coşuri…(apare un adolescent plinuţ, în pantaloni scurţi coloraţi, care străbate scena cu bicicleta, alăturându-se grupului nevăzut al celorlalţi), fetiţele inginerului silvic (cum le chema? Aveau un nume ciudat, de rusoaice) (două fetiţe cu codiţe şi rochiţe dantelate străbat scena sărind coarda)…Aşa…fata doctorului Ursache… (apare o tânără, valsând, în rochie de seară, cu părul prins în coc), chiar şi doctorul acela tânăr care îmi zâmbea atât de dulce înainte de a-mi face injecţiile cu penicilină (Trece prin scenă Necunoscutul, în halat alb, cu trusa medicală de prim ajutor sub braţ). Voiam să fie toţi, toţi cu mine, să nu rămână nimeni afară…Nici oamenii, nici câinii vagabonzi, nici pisicile negre…(Scena se umple de oameni necunoscuţi şi animale, care trec prin faţa Fatimei, în timp ce aceasta, singură în colţul ei îşi leagănă mereu păpuşa, fredonând). Pentru că afară era atât de întuneric şi atât de frig…Şi în casă atââât de bine…
Vocea necunosutului (apare de undeva, din spate): „Nimeni nu ne vrea răul. Monştrii sunt inofensivi…Aţi citit "Frumoasa şi Bestia"? (pe peretele din fundal apare un monitor uriaş cu scena dansului din Frumoasa şi Bestia lui Disney).Vedeţi? Totul la urma urmei e iubire… Şi viaţa, şi filozofii, şi ciupercile…(Un colţ întunecat al scenei se luminează şi un savant cu barbă şi ochelari studiază nişte suluri de pergament. Fatima plânge strângând la piept păpuşa) Plângeţi? Aţi suferit mult…mult de tot, nu-i aşa? Cu toţii suferim mult…Ne naştem ca să suferim…Şi totuşi totul e iubire…Şi aici, şi dincolo, şi în lumile ce mai există, pe undeva...
Scena se goleşte, în semi-întuneric se distinge o uşă închisă.
Vocea Fatimei (de undeva, din fundal): O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. (Uşa începe să se deschidă încet, lăsând să străbată o mare de lumină). Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! (Fatima începe să se apropie hipnotizată de uşă, care se deschide în continuare). O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! (Acelaşi joc). O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă... (Acelaşi joc). Niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. ((Acelaşi joc).
Fatima (se opreşte o clipă şi se uită în jur): Acum nu e nimeni aici. Decât eu. (porneşte din nou). Nimeni nu aşteaptă să intre... (grăbeşte pasul spre uşă). Decât eu... (aleargă. Uşa se deschide larg. Lumina e atât de mare că nu se poate distinge nimic din ce e dincolo de uşă. Fatima e orbită de ea, îşi duce mâinile la ochi şi intră. Uşa începe să se închidă la loc). Sala se umple de oameni necunoscuţi. Printre ei Erika în halat de casă cu părul vâlvoi, însoţită de o liotă de copii. Se reped cu toţii spre uşă, se lovesc, se înghiontez, căutând să arunce o privire înăuntru, dar uşa se închide înainte să ajungă vreunul dintre ei la ea. Muzica încetează brusc iar scena se cufundă din nou în întuneric şi linişte absolută).
FINAL
Subscribe to:
Posts (Atom)