11

În goana nebună a trenului, privirea mea îmbrăţişa când forme ciudate, negre, incomprehensibile, ce apăreau şi dispăreau în noapte, dincolo de fereastra pe care cineva lipise, într-un colţ, o gumă de mestecat consumată, când instantanee cu trupul acela alb, scăldat în lumină, ce dormea pe banchetă în faţa mea. Din compartimentul vecin încă se mai auzea, ca o dovadă a absurdităţii clipei, glasul împleticit şi incoerent al beţivului. Trenul îşi spunea veşnica poveste alcătuită din patru silabe, repetând la nesfârşit, ca pe o obsesie, marea lui nemulţumire: "Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic! Nu ştiu nimic!" Fără să-mi dau seama, îl îngânam şi eu cu gândurile mele. Mi se părea o nemulţumire neîntemeiată, din moment ce masa aceea uriaşă de fiare făcea atâtea drumuri zi şi noapte, necontenit, fără să se odihnească 0o secundă, văzând şi auzind atâtea, filtrându-şi experienţa prin ochii şi urechile tuturor călătorilor ce se perindau prin compartimente, lăsând acolo un strop din ei înşişi, din energia, din duhul lor. Mă gândeam că dacă noi, simpli muritori, am putea vedea dincolo de ceea ce se putea distinge cu privirea, am fi martorii nu ai unui compartiment gol, ci ai unei îngrămădiri compacte alcătuite din rămăşiţe de suflet, amestecate, una peste alta, pierzându-şi încet, încet, prin vreme identitatea, topindu-se într-un parfum existenţial pe care sensibilitatea omenească îl poate intui şi savura, dar niciodată digera pe deplin. Căci aceasta ar însemna transpunerea la un alt nivel de existenţă, în alte sfere ale trăirii, care, la un moment dat, în momentul când am respira prea mult aerul lor, ne-ar ucide, ne-ar asfixia, ne-ar aliena, plămânii noştri n-ar putea suporta cantitatea uriaşă de gaze străine ce s-ar infiltra în oxigenul vital.

Pe de altă parte, înţelegeam durerea trenurilor sortite să meargă întotdeauna spre sfârşit, niciodată spre început, pe acelaşi drum marcat de două şine de la care nu puteau să se abată niciodată, aşa cum noi, fiinţele umane, însetate de cunoaştere, suntem limitaţi de opacitatea trupului nostru la un anumit nivel de existenţă şi la un anumit grad de cunoaştere al cărui punct maxim nu poate fi niciodată depăşit. Şi dintr-o dată, am avut revelaţia sufletului uman ca un tren uriaş care străbate mii de kilometri zilnic, trecând prin aceleaşi locuri de nenumărate ori, dar mereu în alte momente, fiind martorul tot atâtor miliarde de combinaţii câte miliarde de clipe sunt, receptiv la cele mai mici alterări în substanţa acestor combinaţii şi teoretic capabil să-şi imagineze, cu ochiul minţii, orice combinaţie posibilă, schimbând doar elementele între ele, înlocuind un fir minuscul într-o complicată reţea sau pur şi simplu deplasându-l mai încolo cu o jumătate sau un sfert de milimetru. Creierul omenesc înregistrează cu o teribilă sete de infinit toate seriile de combinaţii, recepţionate haotic, fără nici o regulă, în perfectă dezordine şi apoi le aranjează, într-o muncă titanică, pe nivele şi sub-nivele, într-o scară gradată pornind de la simplu la complex, ca un calculator performant, gata oricând să găsească cele mai complicate date şi să creeze automat o infinitate de combinaţii noi din cele deja existente. Teoretic, orice combinaţie este posibilă.

Îmi imaginam fiecare combinaţie cu o minte de matematician, ca un punct în plan, luând drept sprijin cele două coordonate carteziene: abscisa sau axa orizontală, a timpului şi ordonata sau axa verticală, a spaţiului. Însuşindu-şi un număr nelimitat de astfel de combinaţii, creierul îşi creează o viziune de ansamblu care îi permite să creeze noi combinaţii, bineînţeles, încadrându-se în anumite limite impuse de condiţia umană.

Dacă am nota prima combinaţie recepţionată de creier cu litera C1, a doua cu C2, a treia cu C3, şi tot aşa până la Cn (n = un număr finit) , esenţa vieţii ar putea fi redusă la un uriaş C (mulţimea C), dincolo de care nu se poate trece, pentru că, teoretic, nu se poate concepe o altă literă a alfabetului, o altă mulţime, la fel cum un obiect bidimensional nu poate concepe existenţa unuia tridimensional, la fel cum geometria în plan nu poate concepe geometria în spaţiu sau cum noi, fiinţele tridimensionale, nu ne putem imagina cu minţile noastre limitate a patra dimensiune, a Divinităţii. Dar, paradoxal, suma combinaţiilor se calculează după formula 2+2=5. Ceea ce rezultă din adunarea acestor nenumărate variante ale aceleiaşi invariante C nu este egal cu nr. variantelor (n) înmulţit la C, deci nu este de ordin C, ci aduce după sine o nouă invariantă, D, percepţia Totului, a Ansamblului, Suprarealitatea. De aici capacitatea creierului de a prelucra această nouă dimensiune, creând o realitate paralelă cu realitatea, alcătuită din combinaţii de tip D1, D2, D3…Dn. Este o depăşire a realităţii tridimensionale de tip C, o propulsare înspre realitatea tetradimensională, înspre fascinantul, magicul D (iniţiala lui Dumnezeu). Teoretic, având deja toate datele introduse, creierul ar trebui să recunoască orice combinaţie posibilă de tip C şi să creeze o infinitate de combinaţii virtuale, de tip D. Astfel se explică parţial de ce adeseori în viaţă avem senzaţia că am trăit de două ori acelaşi moment, într-un mod identic… Atunci intră în joc dimensiunea D, intuiţia Totului, care permite creierului să recunoască respectiva combinaţie, prelucrând datele pe care le are deja introduse.

În goana trenului spre sfârşit, îmbătat de voluptatea senzaţiei că nu mai am nici trecut, nici viitor, ci doar un veşnic prezent pe care îl pot prinde între degete, măsura şi întoarce pe toate părţile cum întoarce un copil o jucărie complicată, făceam calcule matematice, efectuam raţionamente logice, îmi puneam la punct propriul sistem filozofic, având în permanenţă senzaţia că ceva lipsea, că era incomplet.