4

Ultimul azi începe cu primul pas. Drumul iniţiatic. Un drum parcurs de milioane de ori înainte, dar conştientizat abia acum. Pasul meu acoperă un anumit unghi, urma paşilor mei prin cameră... o mulţime de puncte în plan, latitudine, longitudine... Lumina soarelui a fost aici doar o singură dată. Doar o singură dată a strălucit aşa, peste paşii mei, peste partea aceea din covor care seamănă cu un cap de câine. Aş putea să scriu un studiu de zeci de pagini despre clipa aceea. Despre clipa când soarele şi-a zâmbit sieşi în oglinda conştiinţei mele şi a îmbrăţişat capul de câine de pe covorul vişiniu cu alb. Moment memorabil în istorie. De ce să fie orice altceva mai important ca asta?

Şi glasul din trupul meu – glasul acela pe care, oricât încerc, nu reuşesc să-l localizez – îmi spunea atunci: „Întoarce-te la dragostea dintâi.” Dragostea dintâi. Soarele intersectat cu capul de câine din covor. Paşii mei la marginea capului de câine. Ultimul azi. Ce înseamnă asta? Care dragoste? Cine a vorbit de dragoste? Unde e, care e dragostea dintâi? Oare cineva încerca să-mi vorbească, să-mi transmită ceva? Undele radio din capul meu se intersectau din nou... Voci suprapuse. Posturi neclare... „Vom lupta şi vom birui...” „Oraşele se înfierbântă, luminile se aprind, noaptea e mai grea ca niciodată...” Dacă aş putea să-mi transform sufletul în ceva, l-aş transforma într-un cântec sau într-o apă curgătoare.

„Viteza luminii este viteza de propagare a luminii în vid şi, conform cunoştintelor pe care le avem în prezent, este viteza maximă pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se deplasează.” (Wikipedia).

Ceva din mine vrea să ţâşnească la suprafaţă, se luptă cu presiunea de la intrare care îl apasă în jos, ceva din mine e aproape lumină... Cum puteţi opri lumina? Sau aproape lumina? Inima bate... la o uşă pe care n-o deschide nimeni. Tot bate şi nimeni nu-i răspunde.

Inima bate
la o uşă pe care n-o dechide nimeni...
Tot bate
şi nimeni nu-i răspunde.
"Caută şi vei găsi,
bate şi ţi se va deschide"
De ce a tăcut inima oare?

El m-a privit azi dimineaţă. Eram singură pe bancă şi lângă mine Mortul. I se spunea astfel pentru că avea faţa de o paloare cadaverică.
- Cum spuneai că te cheamă?
- Olga.
- Olga... Nu te-am mai văzut de mult scriind. Mai scrii?
- Mai scriu.
- Ce zi frumoasă, nu?
- Da, foarte frumoasă.

Da, foarte frumoasă. Doar puţin vânt. Şi câţiva nori. Şi un soare trist, de sanatoriu.

- A fost o vreme când şi eu scriam. Poezii în special. Dar azi n-aş mai putea-o face.
- Nu? De ce nu?
Zâmbet trist.
- Pentru că pe vremea aceea aveam o speranţă. Speram că voi putea schimba lumea, că o voi putea face mai bună.
- Înţeleg.
- Pe urmă am aflat că lumea nu vrea să fie schimbată. Şi am mai aflat ceva. Că e destul de greu să mă schimb pe mine, darămite să mai încerc să schimb lumea.
Acum mă aflu aici. Nu ştiu pentru câtă vreme. Ştiu că nu e mai bine afară decât aici. Viaţa e peste tot. Îi simt pulsul şi nu e cu nimic mai scăzut aici ca oriunde altundeva. Dar mă simt atât de singur. Tu nu te simţi singură?
- Uneori.

Am vrut să spun: "Singurătatea pe care o simt eu e singurătatea sufletului în faţa morţii, singurătatea condamnatului la moarte. O singurătate metafizică şi totuşi atât de reală."