4 septembrie 2002


Orele 2:40 AM

Mă doare capul...Şi mai presus de asta, sunt mai conştientă ca niciodată de sentimentul existenţial ce îmi bântuie nopţile şi zilele. În singura nuvelă pe care am dus-o la bun sfârşit, comparam acest sentiment cu un animal bolnav şi zgribulit pe care îl strâng la piept ca să-l încălzesc. Dar e mult mai mult decât atât. Pentru mine e însăşi esenţa mea ca fiinţă umană. Aş vrea atât de mult să pot să-l materializez în cuvinte, să reuşesc dată pentru totdeauna să-l torn într-o formă fixă, ca să nu-mi mai scape mereu printre degete. Dar cred că e imposibil. E ca o febră a sufletului, un amestec de sensibilitate, duioşie, intuiţie, fatalitate, durere, credinţă. Cuvinte...Cuvinte...Nimic care să atingă coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Vorbe suprasolicitate, haine prea strâmte, corsete sufocante ... Niciodată nu destulă libertate a spiritului pentru a subjuga ironicele şi susceptibilele cuvinte.

Să fie oare presentimentul morţii? Teama? Angoasa? Doamne, toată viaţa mi-e plină de acest sentiment şi nici măcar nu sunt în stare să-l definesc. Mi-e rău de tot acest efort făcut pentru a-l diseca şi a–l analiza.

Iepuraşul meu alb, bolnav.

Tremurând sub haină.

Pecetea tuturor lucrurilor, experienţelor şi sentimentelor pe care le-am trăit.

Ce stupid să sune totul atât de îngust, atât de limitat. Când totul e atât de sublim şi de profund.

Mi-e rău de viaţa asta pe care nu o pot explica. Mi-e rău şi o iubesc, mă fascinează şi mă face să plâng şi să zbor în vise şi să fiu întotdeauna cu un pas înaintea mea.

Mă obsedează sensibilitatea sufletului (iarăşi sună oribil de uzat) . Oare şi când nu simţeam atât de profund foloseam aceleaşi cuvinte? Cum ar putea cineva să sesizeze diferenţa dintre atunci şi acum?

No comments: