Poetului

Mi-e teamă că liniile feţei tale
sunt prea complicate pentru mine,
că liniile palmei tale
duc în păduri
cu copaci şi afine.
şi totuşi aş vrea
să fiu vântul
care-ţi bate prin gânduri.
şi mişcarea stângace a mâinii
când naşte-n durere
primele rânduri.
de-ai fi un cântec,
aş şti să te-ascult,
cu ochii închişi,
pierdută în marea de suflet.
de-ai fi o lumină,
aş şti să te sting,
şi-apoi să te aprind
şi să plâng sub raza ta
fără vină
de-ai fi o noapte
aş şti să dorm în tine
şi să visez
la cireşe coapte
şi smochine.
dar eşti un om
doar un om
şi nu pot să te privesc
fără să mă doară
surâsul tău bolnav,
de miel omenesc,
ce ştie că trebuie
să moară.