9

M-am acoperit cu plapuma până la bărbie şi am simţit că mă adăpostesc astfel de toate gândurile ce mă copleşeau dintr-un univers din afara mea.

- La ce te gândeşti? mă întrebă el.

- La nimic... la tot...

- Simţi şi tu?

- Să simt ce?

- Nu ştiu, arsura aceea ciudată în stomac.

- O simt mereu de un timp încoace.

- De când eşti aici sau o simţeai şi înainte?

- Nu-mi aduc aminte. Cred că am simţit-o demult, în copilărie, şi apoi din ce în ce mai rar, până am ajuns s-o simt numai în vise. Cred că, odată cu maturizarea, m-am domesticit, drumul s-a făcut din ce în ce mai îngust, până a ajuns o alee asfaltată.

- La mine a fost altfel. Eu n-am încetat nici o clipă să o simt. Am pulsul vieţii în sânge. Viaţa mi-a adus în cale tot felul de oameni.

- Pacienţii tăi?

- Şi ei... Mai ales ei... Nici nu ştii cât de ciudat se reflectă uneori lumina neoanelor pe chipul unui pacient. Câteodată am impresia că trăiesc într-un lagăr de concentrare. Viaţa mea e un drum permanent între deja vu şi jamais vu.

- Viaţa mea e un vis de la accident încoace. Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că se poate trăi şi aşa, l-aş fi crezut nebun. Mă simt ca Adam, atunci când a dat nume tuturor lucrurilor.

- Cred că fiecare suntem la un moment dat Adam... Sau Eva...

- Doamne, ce ciudat că lumea trece cu vederea atâtea lucruri, nu?

- Da, trăim o viaţă cu ferestrele închise. Până când le deschide vântul sau o mână nevăzută...

- Şi dintr-o dată toată lumea e altfel. Aşa cum n-am mai văzut-o niciodată.

- De aceea se scriu cărţi... De aceea se compun simfonii... Pentru că unii oameni reuşesc să spargă ferestrele şi să zboare. În profesia am întâlnit mulţi oameni cărora viaţa le-a spart ferestrele.

- Eu sunt unul dintre ei....

- Da, tu eşti unul dintre ei... Şi vrând, nevrând, sunt cuprins de febra lor. Se corectă roşind: A mea... Sunt fiecare dintre ei. Fiecare devine o copie a mea... recunosc cea mai mică sclipire din ochii lor, cel mai uşor tremur al buzelor... Şi ei se miră că pot să le citesc atât de uşor stările sufleteşti, senzaţiile, chiar şi gândurile. Mulţi nu înţeleg că există un fir nevăzut care ne leagă. Că suntem cu toţii la fel, nu trebuie decât să ştim să intrăm pe-aceeaşi lungime de undă.

- Oamenii sunt răi?

- Oamenii, majoritatea, habar n-au cum sunt, ce sunt şi de ce sunt. Mi se pare prea îngust să judeci oamenii în termeni de bine şi rău. Nu, nu am cunoscut oameni răi, răi în esenţa lor, răi cu adevărat, cel mult ignoranţi, dureros de ignoranţi şi superficiali. Dar am întâlnit mulţi oameni nefericiţi. Şi mulţi oameni care şi-au găsit fericirea.

După ce m-am făcut mai bine şi am putut să fac câţiva paşi, m-a ajutat să ajung la geam, să văd răsăritul soarelui.

Soarele. Soarele acela pe care poate îl văzusem de nenumărate ori. Soarele pe care îl vedeam pentru prima dată...

- N-aş fi crezut niciodată că am să ajung aici, că am să trăiesc clipa asta, că va fi totul aşa... Sunt atât de fericită... Într-un mod atât de straniu, atât de fericită...

Ne ţineam de mână şi mi-am lăsat capul pe umerii lui.

El tăcea, fără să poată rosti nici un cuvânt.

- Nu ştiu ce-mi doream înainte, nu ştiu ce vise aveam, nici măcar nu ştiu dacă aveam sau nu un ideal, dar acum simt că această clipă e tot ce mi-aş fi putut dori de la viaţă... De parcă tot ce a fost până acum n-ar fi fost decât o avanpremieră a acestei clipe. De parcă n-aş fi trăit decât ca să ajung aici. De-acum pot şi să mor.

- De ce să mori? Eşti tânără, frumoasă, inteligentă... Ai să te faci bine... Ai să iubeşti... ai să fii fericită... ai să vezi şi alte răsărituri...

- Tocmai de asta mi-e frică. Pentru că nu vreau să se întâmple nimic din toate astea. Nu după clipa aceasta... Ar fi ca şi când m-aş întoarce într-un univers alb-negru după ce am cunoscut curcubeul...

- Curcubeul nu apare decât foarte rar şi întotdeauna după furtună.

- O, Doamne, dacă viaţa mea începe cu sfârşitul, oare cum se va termina?