2

Astăzi va fi prima zi. Prima zi în care se va schimba ceva. Ştia că îi va fi greu să meargă pe calea pe care şi-a ales-o, dar acum nu mai putea da înapoi. Nu mai voia să dea înapoi. Era singura cale. Dar şi cea mai dureroasă.

- Trebuie să fiu puternică, îşi repeta ea, încercând să alunge teama care o cuprindea instinctiv. Sunt puternică.

Privi moto-ul ei înscris pe perete cu litere de-o şchioapă şi închise ochii.

- Prima zi, şopti ea şi simţi cum îi creşte adrenalina. Începutul sfârşitului.

Totul nu avea să dureze decât şase zile... dar după aceste şase zile va fi un cu totul alt om. Şase zile. Timpul în care a creat Dumnezeu lumea. Iar încununarea celei de-a şasea zi va fi ea însăşi, omul cel nou, eliberat de nelinişti, de fobii şi de temeri. În ziua a şaptea se va odihni. O odihnă binemeritată. O odihnă câştigată cu multă suferinţă şi curaj. Ziua a şaptea va fi abisul.

Luă lista scrisă cu litere roşii cu o seară înainte şi sublinie cuvântul de la punctul 1.

Ceasul bătu ora şapte. Era ora la care se trezea de obicei ca să meargă la facultate. Dar nu azi. Nu în următoare zile. Acum avea treburi mai importante de făcut.

Îşi făcu un duş. Se dădu cu loţiune de corp din cap până-n picioare. Se îmbrăcă cu rochia cea roşie, se fardă, se rujă, îşi pieptănă părul şi se parfumă. La sfârşit se uită în oglindă. Era mulţumită de rezultat. Arăta bine, mirosea bine, se simţea răsfăţată. Acestea erau atuurile lumii în care trăia. Vraja care îi prindea pe oameni în mrejele ei, făcându-i robi. Luându-le libertatea. Făcându-i vulnerabili. Cel mai mare prieten şi cel mai mare duşman. Micile conforturi care făceau moartea să pară şi mai înspăimântătoare. Dar ea nu mai avea să se lase robită de toate astea. Nu pentru mult timp. Astăzi mai recursese la ele pentru că făceau parte din plan. Dar în curând totul se va schimba. Se privi mândră şi îşi studie, ca de atâtea alte ori expresia feţei, de dincolo de machiaj. Era chipul unui învingător, un om care ştie ce vrea şi e gata să meargă până-n pânzele albe pentru a-şi duce scopul la îndeplinire.

- Nu mai departe decât ieri eram fetiţa cea speriată, gata să dea bir cu fugiţii la prima adiere de vânt. Dar iepuraşul trebuie să moară. Leoaica trebuie să învingă. Pentru că întotdeauna e aşa. Oricât de mult am iubi iepuraşii, ei întotdeauna sfârşesc prin a fi mâncaţi. Şi toate celelalte animale drăguţe şi inofensive... Viitorul e al leilor. Şi al pisicilor, care, în ciuda rafinamentului şi a aparentei lor delicateţi, sunt tot feline. Legea junglei. Supravieţuirea. Singurul instinct mai puternic decât cel al supravieţuirii e instinctul autodistrugerii. Supravieţuirea e la urma urmei tot un lucru care te robeşte. Autodistrugerea e singura care eliberează, pentru că dincolo de ea, nu te mai robeşte nimic.

Închise ochii, ameţită de perspectiva care-i stătea înainte.

- Ca să scap de teamă, trebuie să o privesc drept în faţă. Oamenii fug de lucrurile de care le e teamă, dar asta nu face decât să le sporească vulnerabilitatea. Eu voi dărâma, pe rând, toate barierele care-mi stau în cale spre adevărata libertate. Şi la sfârşit îmi voi savura victoria, orice ar însemna ea. O, numai dacă aş putea să rezist până la sfârşit!

Câte nu începuse de-a lungul timpului şi le lăsase baltă. Se plictisea repede şi era atrasă mereu de lucruri noi. Dar experienţa care o aştepta era ceva nou, ceva teribil, care îi dădea fiori. Nu avea cum să se plictisească. Totul va începe de la zero, va creşte până va atinge cote maxime, pentru ca apoi să se reducă din nou la zero. Zeroul final. Cel la gândul căruia tremurau toţi.

Auzi sirena unei salvări apropiindu-se şi sângele începu să-i pulseze prin vene. Durere. Suferinţă. Moarte. Lucrurile de care îi era cel mai teamă. Ruşine, trădare, absurd, nebunie. Golul fiinţei. Clipa în care toate lucrurile îşi vor pierde sensul. Clipa în care nu va mai putea spune „mâine”. Abisul care o aştepta, indiferent ce ar fi făcut, indiferent încotro ar fi fugit. Singura şansă era să iasă în întâmpinarea lor, să se arunce de bună voie în hăul acela ce se căsca înaintea ei.