16 iulie, 2002

Începe o nouă zi, cu aceeaşi senzaţie de rău în stomac, cu aceeaşi teamă de oameni şi de vise. Cu aceeaşi teamă că mă voi micşora, că voi pierde din nou părţi din mine. Întotdeauna vânată, urmărită de temeri, de gânduri, de frământări, de lupte. Mereu într-o crispare care mă împuţinează. Mereu punându-mi întrebarea când se va sfârşi.

Mi-e teamă de viaţă mai mult decât de moarte. Pentru că, în preajma morţii, fiecare devine el însuşi. În viaţă vrem să părem întotdeauna altceva sau altcineva şi părem cu totul diferiţi de ceea ce suntem şi suntem cu totul diferiţi de ceea ce vrem să fim. Viaţa e un joc al măştilor, pe care îl jucăm involuntar, şi de cele mai multe ori chiar fără să ne dăm seama. Abia în moarte ne descoperim cu adevărat. Pentru că în moarte nu ne mai putem ascunde şi toate iluziile se năruiesc.