7

M-am întrebat adeseori pe parcursul anonimei mele vieţi cum ar fi fost totul dacă destinul n-ar fi fost atât de crud cu mine încât să mă condamne la închisoare pe viaţă, în mijlocul unei lumi ai cărei reprezentanţi erau legaţi unii de alţii prin fire tainice, indisolubile, ca într-o reţea complexă, guvernându-şi existenţa după propriile ei legi. Cum aş fi trăit? Cum aş fi iubit? Ce aş fi fost? În sufletul meu existau cărări care m-ar fi putut duce în puncte extreme, făcând din mine un înger sau un demon. Totul depindea de voinţă şi de circumstanţe.

Uneori mă imaginam un doctor faimos, îmbrăcat în halat alb, cu un zâmbet cald, tremurător şi puţin timid în colţul buzelor; salvând vieţi, într-o permanentă încleştare împotriva morţii, într-o luptă aproape corp la corp, frenetică, nebună; palpând piepturi, dând aer din propriul meu aer ce îl respiram, tăind în carne vie, înnodând fire tainice, pornind motorul vieţii; rupt de mine însumi, într-o totală dăruire faţă de trupurile unor oameni necunoscuţi: trupuri sfârtecate, sângerânde, cu răni oribile puroinde şi urât mirositoare, mase întregi de carne palpitând de viaţă, sau măşti hâde îngălbenite, apoase, aducând cu ele imaginea păianjenilor galbeni, uriaşi, ai morţii.

Mă imaginam în alte momente în postúri mai puţin agresive, făcând vizite la patul bolnavilor în dimineţi răcoroase de început de toamnă, punându-le termometrul, încurajându-i cu o glumă, dându-le o speranţă. Mă imaginam îndrăgostit în taină de o pacientă tuberculoasă, palidă, cu părul lung şi negru; făcând din zâmbetul ei obosit universul tainic al vieţii mele; aşteptând tusea ei ca pe un acord din cel mai frumos cântec, din cea mai sublimă muzică a sferelor. Ascunzându-mi mereu iubirea în spatele unui ton uneori glumeţ, alteori mustrător, într-un permanent joc al măştilor, arătând întotdeauna altceva decât ceea ce simt. Îmbătat de calda duioşie a sentimentului neîmpărtăşit, de voluptatea gândului că fiecare cuvânt, fiecare gest ascundea mai mult, o taină pe care numai eu o ştiam şi pe care o păstram ca pe o comoară să mă mângâie în dimineţile în care mă trezeam cu sentimentul încă neconştientizat al unei uriaşe împliniri.

Mă vedeam parcă întorcându-mă acasă de la sanatoriu în serile târzii, călcând peste frunzele îngălbenite, cu nările pline de mirosul toamnei, urmărit de amintirea încordării dureroase a trupului ei în momentul când îi dădusem ultima injecţie, înfiorat de durerea ei, revoltat de suferinţa pe care serul otrăvitor i-o provocase, dar cu un sentiment de triumf, de voluptate aproape de sadism că eu fusesem cel care i-a provocat această suferinţă, eu, cel care o iubeam, că trupul ei arzând de febră s-a lăsat pe mâinile mele într-o abandonare totală, virginală; că eu i-am smuls acel suspin atât de dulce, şi tot eu am putut-o mângâia cu vorbe blânde, privilegiat de a-i alina durerea cu o glumă, cu o tachinare. Bolnav de durerea ei ca de o muşcătură în carnea mea, dar fericit, simţindu-mă una cu ea, unit prin dragoste şi suferinţă, cu trupul şi sufletul într-o dedicare totală, într-un devotament de îndrăgostit pasionat.

Aş fi dat viaţa mea toată pentru o asemenea iubire, aş fi dat viaţa mea să simt recunoştinţa mută, fierbinte în privirea ei, să ştiu că sunt stăpânul unic al gândurilor, al suspinelor ei, că nu există nimeni altcineva decât eu, chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era atât de mare. Ştiam că ar fi fost o dovadă de egoism din partea mea, dar un egoism ascuns sub masca altruismului dus până la sacrificiu. Cred că ceva asemănător am simţit şi în momentul în care am decis să intru în compartiment. Cred că această decizie a echivalat în subconştientul meu cu o împlinire la un alt nivel a viselor mele cele mai ascunse de dragoste.

Dar imaginaţia mea nu era întotdeauna cuminte. Erau zile şi nopţi în care ieşea la iveală animalul din mine, ucigaşul, sadicul, monstrul. Nu vreau să vorbesc despre acele vise, căci în momentele mele de luciditate încerc să le uit, şi pentru că poate m-aţi urî dacă v-aş vorbi despre ele. Şi m-aţi urî pe nedrept, căci sunt convins că n-aş putea niciodată să pun în aplicare acele vise. Dar singurătatea îţi dezvoltă în mod atât de grotesc imaginaţia (şi de multe ori cei aparent paşnici şi timizi în societate îşi imaginează grozăvii atât de mari în intimitate încât cei ce nu le cunosc decât latura vizibilă ar putea avea un şoc dacă le-ar dezvălui sufletul în acele momente). Cei care din nefericire au fost vreodată în această situaţie ştiu despre ce vorbesc şi îmi dau dreptate.

Ar fi o greşeală să credeţi că modul meu de viaţă mi-a înăbuşit instinctele. Nu eram un sfânt, deşi trăiam ca un pustnic. În cazul meu imaginaţia funcţiona ca un fel de suplinire a realităţii, şi am descoperit în scurt timp că ea îmi era de-ajuns, că având-o pe ea nu mai aveam nevoie de nimic altceva. O păstram ca pe o comoară, ascunsă într-un colţ al fiinţei mele, şi uneori, când simţeam nevoia unei clipe de descătuşare în tremurul intim al unei seri, singur în căminul meu, îi dădeam drumul din lanţurile în care o ţineam captivă şi o lăsam să zburde în voie. Deşi îmi era teamă de ea, o iubeam pătimaş, ascuns, roşu aprins, sălbatic, căci mă robea în nebunia ei pervertită de singurătate, scoţând la iveală bărbatul din mine, ca o adevărată femeie, carnală şi totuşi neatinsă de nimeni altcineva, materială şi spirituală în acelaşi timp, fierbinte şi timidă, tremurândă ca o fecioară în pasiunea ei, lăsându-se în valul unei abandonări totale, masochiste, ucigătoare.