1

La început credeam că n-am să reuşesc niciodată să-mi revin de pe urma accidentului. Eram singură cu luptele, cu durerile, cu ispitele. Bătrâna Maria îmi citea poveşti, ca şi cum poveştile m-ar fi putut face să uit. Reţineam frânturi de cuvinte, asociaţii de idei, mintea îmi era bombardată de un potop fără sens care, pe fundalul durerii, devenea materie pentru o piesă de teatru absurd, suprarealist, cu gust de deja-vu. Toţi acei Feţi Frumoşi, balauri şi zâne păreau smulşi dintr-un labirint al cărui centru era durerea mea, ce iradia peste tot. Câteodată adormeam pentru câteva secunde şi mă afundam în vise ciudate, mă strecuram prin universuri atemporale care nu păstrau nici o legătură logică cu realitatea din care veneam, singurul punct de confluenţă între mine şi ele fiind un fel de fluid ce mă însoţea tot timpul, scurgându-se ca o prelungire a sinelui prin toate spaţiile geometric disproporţionate prin care treceam.

Îmi aminteam de unchii mei din copilărie. Le distingeam cu greu trăsăturile prin vălul greu de ceaţă ce acoperea spaţiul primelor amintiri. Erau mai toţi bătrâni, sobri şi aveau barbă. Cel mai clar îmi aduceam aminte de senzaţia pe care mi-o dădeau…un fior de gheaţă pe şira spinării.

Am început să-mi pun întrebarea dacă nu cumva trăisem într-adevăr o altă viaţă – una sau mai multe – iar acum pluteam în stare de imponderabilitate, într-un spaţiu vid, la trecerea dintre două vieţi. Durerea era surdă şi continuă, pierzându-şi uneori consistenţa până la limita unei atingeri de o dulceaţă covârşitoare.

Nu-mi aduceam aminte ce s-a întâmplat, unde şi când - nici cum ajunsesem acolo unde eram. Îmi aminteam de fapt foarte puţine lucruri concrete. Deşi, la un nivel mai adânc, regăseam unele idei şi imagini, atunci când încercam să le formulez în cuvinte, îmi dădeam seama că ţineau mai mult de inefabil, îmi scăpau printre degete. Simţeam intuitiv că eram eu, tot eu, că nu puteam fi altcineva, dar nu mai ştiam cine e acel “eu”, ce se ascunde dincolo de senzaţia pură, aproape animalică, instinctivă că exist.

Bătrâna Maria mima un interes ieşit din comun pentru cele citite, poate pentru a-mi capta atenţia.

De câteva ori am visat accidentul. Bineînţeles, în linii mari, în cele mai vagi contururi, şi m-am trezit speriată, dar fără să-mi aduc aminte prea mare lucru.

Pe peretele de lângă pat, era un peretar cu tot felul de figuri geometrice, pe care le interpretam în fel şi chip. Cred că deja ştiam pe de rost fiecare unghi. Peste tot vedeam monştri. Chiar şi atunci când închideam ochii, vedeam o substanţă urâtă, greţoasă, cu aspect cleios şi familiar şi tot felul de alte lucruri oribile care se asociau cu senzaţia de déjà vu. Mi-am adus aminte că odată am visat un zmeu care m-a urmărit toată noaptea. Îmi era groază şi m-am trezit lac de sudoare, în timp ce în minte îmi răsunau nişte cuvinte fără sens: o smetanie de zmeu. Acele cuvinte îmi dădeau fiori şi îmi era la fel de groază de ele ca de zmeul în sine. Şi acum mă înfior când îmi aduc aminte.

Aveam o adevărată istorie legată de zmei. Dar nu întotdeauna erau amintiri sau vise urâte. Altă dată mergeam de bună voie să caut zmeul, alergam prin castele labirintice, dintr-o odaie în alta, prin pivniţe prăfuite sau cămări în care erau depozitate sticle de bulion şi borcane de dulceţuri, prin poduri unde se aflau tot felul de obiecte ascuţite, întunecate, de lemn sau de metal, cu forme ciudate. Uneori îl găseam dormind într-un dormitor cu perdelele trase. Alteori stând la o masă de birou şi studiind târziu, cu veioza aprinsă. Alergam spre el şi ne îmbrăţişam pătimaş, ca şi cum nu ne-am fi văzut de mult timp. Aveam o senzaţie ciudată în stomac, un fel de duioşie, o senzaţie fizică. Îmi pierdeam nopţi întregi imaginându-mi scene cât mai impresionante şi complicate care să-mi dea senzaţia aceea. Şi când ajungeam, în sfârşit, la ea, eram în culmea extazului. Mi se umpleau ochii de lacrimi şi căutam să o prelungesc cât mai mult. Era de intensitatea unui orgasm, dar de o cu totul altă natură. Urmarea era că mă trezeam dimineaţa cu rău la stomac.