Fără dată

Vreau să uit de toate cărările bătătorite din mine. Să merg pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Să încep totul de la capăt. Întotdeauna există un punct unde se acumulează prea mult şi visăm să o luăm de la capăt. Ca şi cum totul ar începe acum, în dimineaţa aceasta senină de vară, în care vântul poartă parfumuri de tei de departe, iar cântecul păsărilor se depăşeşte pe sine, spunând întotdeauna mai mult decât se vrea a spune, sublimând în tainele esenţei lui misterele nerostite ale vieţii.

Mi-e dor de locuri pe care nu le-am văzut niciodată... De clipe pe care nu le-am trăit, dar pe care le-aş recunoaşte imediat după fiorul de suprarealitate ce le însoţeşte. Pentru că o parte din mine se găseşte dincolo de mine, şi în fiecare clipă cresc dincolo de ceea ce sunt.

Mi-e dor de libertate, de o libertate ce ne lipseşte, închişi cum suntem în cuşca noastră cu pereţi tripli, formată din trup, timp şi societate. Mi-e dor de libertatea din vise, când atingerea unui gând poate da forme noi lucrurilor, le poate modela, muta din loc, când sufletul poate atinge plinătatea, fără să întâlnească în cale nici o piedică. Când totul e zbor lin peste câmpii înverzite, cu flori, peste păduri cu copaci încărcaţi de frunze, o ploaie de alb imaculat cu sclipiri argintii inundând fiinţa, topind-o în razele atotcuprinzătoare ale extazului mistic.