1

Mai erau câteva minute până la ora trei după amiaza, după fusul Europei Centrale. La etajul al doilea al unui bloc dintr-un oraş de provincie, o fată de nouăsprezece ani scria în jurnalul ei:

„Sunt ultimul om de pe pământ. Un animal jalnic care nu-şi găseşte locul pe lumea asta. M-am săturat să trăiesc în teamă. Teamă. Mereu teamă. La fiecare pas. La fiecare gură de aer pe care o trag în piept. O viaţă bazată pe teamă de la A la Z. Teamă că mama mea va muri şi voi rămâne singură. Teamă că bărbaţii îmi vor frânge inima. Teamă că nimeni nu mă va iubi pentru ceea ce sunt. Teamă că voi îmbătrâni şi mă voi ofili ca o floare fără apă. Teamă de monotonia vieţii. Teamă de agonia morţii. Teamă de viaţa de după viaţă... Trebuie să-i pun capăt. Şi singura cale prin care pot să-i pun capăt e să-mi înfrunt groaza de moarte şi să ies în întâmpinarea ei. Dar mai întâi...”

Cam în acelaşi timp, într-un colţ al unei case prăfuite, de modă veche, un păianjen îşi ţesea pânza.

Lumina care se filtra prin jaluzele făcea ca particulele de praf ce pluteau prin aer să devină vizibile în anumite porţiuni, ca o ploaie de steluţe argintii. Tânărul le privi cu un surâs ciudat şi se gândi la zăpezile de pe munţi şi la puzderia de stele de pe Calea Lactee. Se gândi la toţi savanţii care în acel moment se aflau în laboratoare, încercând să descopere tainele universului. La toate mamele care în acel moment le spuneau poveşti copiilor, încercând să-i facă să-şi doarmă somnul de după amiază. La toţi oamenii care în acea clipă zâmbeau pe stradă unui necunoscut. La toate adolescentele care-şi strângeau perna în braţe. La toţi pacienţii din spitale care făceau integrame. La toţi singuraticii care mângâiau câinii vagabonzi. La toţi cei care decolau în primul lor zbor cu avionul... La toate femeile însărcinate care îşi mângâiau burta. La toţi cei care rosteau, fără să ştie, acelaşi cuvânt, în aceeaşi clipă, la zeci de mii de kilometri distanţă unul de altul, în zeci de limbi necunoscute.

La toţi oamenii care, dacă l-ar fi văzut în acea clipă, ar fi spus cu dispreţ: „Omul acesta nu face nimic” fără să ştie că în adâncul sufletului, se gândea la fiecare în parte şi îi iubea pe toţi. Faptul că nu făcea nimic acum nu-l deranja, pentru era prea plin de farmecul acelei clipe unice în timp.

- Doamne, spuse el, privind dincolo de jaluzele la un cer care nu se vedea. Ştiu că nu sunt vrednic să-ţi cer o minune, şi totuşi astăzi 25 iunie, anul de har 2005, acum, la ora.... (se uită la ceas) paisprezece şi cincizeci şi şase de minute, eu, umilul tău slujitor, îndrăznesc să-ţi cer o minune. O, nici eu nu ştiu ce să îţi cer. Îmi dau seama de însemnătatea acestui moment, în care am îndrăznit să îndrăznesc să-Ţi cer ceva, dar nu ştiu ce să cer. Pentru că nu ştiu ce-mi lipseşte. Sau ce lipseşte altora. Oamenilor în general. Intuiesc ce caută şi de ce caută. Dar acesta e unul dintre subiectele tabu, în care puţine se pot schimba. Să te rog să-mi dai puterea să schimb ceva? Ceva vital? Ceva esenţial? E poate prea mult. Să-ţi cer înţelepciune ca şi Solomon? Înţelepciunea e un lucru important. Dar frumuseţea lumii n-o poţi vedea fără un pic de nebunie. „Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.”

Închise ochii şi prin perdeaua pleoapelor văzu perdeaua roşietică ţesută din razele soarelui.

- Lumina. Am ochii închişi şi totuşi văd lumina.

Din punctul lui de vedere, atât era de ajuns. Nu mai avea nevoie de nici o altă minune. Faptul că devenise conştient de această experienţă pe care o trăise de nenumărate ori era deja „ceva”. Încă nu ştia care erau implicaţiile acelei descoperiri, dar avea intuiţia că ea putea schimba ceva.

- Nu-i aşa că mă mulţumesc cu puţin? Dar uneori puţin înseamnă mai mult decât mult.

Zâmbi şi sări din pat cu vioiciune. Trase jaluzelele şi lumina se revărsă în cameră cu dărnicie, mângâind fiecare cotlon ce până atunci fusese ascuns în întuneric. Niciodată nu simţise atât de adânc şi de plenar cât de frumoasă era viaţa.