1

User ID: Eu, condamnatul la moarte
Password: *******


Ieri încă mai puteam spune „mâine”.
Dacă aş încerca azi, calculatorul mi-ar afişa mesajul de eroare „out of range”. Fiecare zi a fost la rândul ei un „mâine”, un „azi” şi un „ieri”. Ziua pe care o trăiesc acum a fost „mâine” înainte de a deveni „azi”, dar nu va deveni niciodată „ieri”, pentru că şirul zilelor se termină aici. E ciudat sentimentul că „mâine” nu mai există. E ca şi cum te-ai opri brusc pe marginea unui abis, fără să poţi să faci vreun pas înapoi, ştiind că un singur pas înainte te va trece într-o nouă dimensiune. Ziua de azi e acel pas dinaintea abisului. Punctul fără întoarcere. The point of no return. Senzaţie demnă de un film science-fiction... sau de un film de groază. Senzaţia că nimic nu te mai poate salva.

Toţi oamenii sunt muritori. Dar oamenii muritori se împart în mai multe categorii: pe de o parte sunt cei care mor subit, în accidente sau în urma unui stop cardiac şi nu-şi dau seama decât cu câteva secunde înainte de a muri că vor muri, dacă îşi dau seama vreodată. Ei nu conştientizează niciodată că trăiesc ultimul „azi”. Pe de altă parte sunt oamenii care mor după o lungă suferinţă, după ce zile întregi trăiesc cu gândul morţii în suflet, însoţindu-i ca o umbră, încercând să-l accepte, să-l domesticească, să se obişnuiască cu el. Pentru ei viaţa devine o antecameră a morţii, o sală de aşteptare, un peron pe care aşteaptă ultimul tren. Ei ştiu că vor muri curând, dar nu ştiu exact când şi cum va fi momentul, iar în ziua ultimului „azi”, mulţi dintre ei sunt prea slăbiţi şi bolnavi ca să-l conştientizeze.

Şi mai sunt condamnaţii la moarte. Cei care ştiu exact ziua şi ora când vor muri, precum şi felul în care vor muri. Ei ştiu că ziua pe care o trăiesc e ultimul „azi” şi au şansa să şi-o trăiască pe deplin conştienţi de acest lucru. Retina lor se transfigurează şi tot ce privesc se cerne printr-un nou filtru. De câte ori privim un obiect, îl vedem altfel. Ceea ce azi ne pare familiar, mâine ne poate părea străin. Se ştie că fiecare lucru devine un cod pe care compilatorul personal al fiecăruia îl interpretează diferit. Nimic nu se rezumă la ceea ce este, totul devine o parte din noi, odată filtrat prin retina noastră ne poartă amprenta, se contaminează de noi şi ne contaminează, pierzându-şi pentru totdeauna sensul absolut.

Un copac e un copac doar atâta timp cât există în sine, cât nici un ochi nu l-a înregistrat în baza personală de date. Pentru că imediat după aceea devine copacul_eu, copacul pe care numai eu îl pot accesa cu userID-ul şi cu parola mea. Pentru nimeni altul copacul acela nu va fi ceea ce e pentru mine. Un singur copac filtrat printr-o infinitate de ochi se va multiplica la nesfârşit, mereu adăugându-i-se o nouă parolă. La fel cum acelaşi copac_eu va fi diferit în două momente diferit. Dacă numim momentul unu M1 şi momentul M2, vor exista doi copaci_eu: Copacul_Eu_M1 şi Copacul_Eu_M2. Dacă un obiect e perceput în două locuri diferite, se mai adaugă şi S1 (spaţiul 1) şi S2 (spaţiul 2). Acelaşi câine văzut în două locuri şi în două momente diferite, va fi de fiecare dată diferit.