15

- De-acum am să stabilesc eu regulile jocului. Nu ne vom pune întrebări. Nu vom da răspunsuri. Toate răspunsurile la întrebări există deja în noi. Nu trebuie decât să ne iubim. Eu – început şi tu – sfârşit, să ne unim şi să devenim totul. Să devenim una până când se vor pierde graniţele, şi nu vom mai ştii până unde sunt eu şi până unde eşti tu. Să ne iubim ca şi cum în noi ar fi fost sădită sămânţa binecuvântării. Ca şi cum noi am fi aleşii, mamă şi tată poporului fericit de Dumnezeu. Un nou Adam şi o nouă Evă, fără istorie şi fără început… Să se topească în noi toate perechile de îndrăgostiţi ce au trecut pe rând prin faţa cerului şi a pământului, mână în mână, trup în trup, suflet în suflet. Să ne topim la temperaturi incandescente, să ne transfigurăm în râuri de lavă şi să curgem peste munţi, peste păduri şi dealuri, să ne prelingem pe câmpii, prin oraşe şi sate, să inundăm marginile pământului şi-apoi să ne ridicăm la cer ca un val uriaş, îmbrăţişând albastrul infinitului. Să înecăm tot universul în oceanul iubirii noastre. Să fim şi început şi sfârşit, ca şi cum dincolo de noi nu s-ar mai afla decât un vânt străin, uscând nişte rufe întinse, uitate într-o curte din care toţi au plecat. Toate poveştile s-au scris pentru noi. Toate cântecele s-au cântat pentru noi. Toate clopotele au bătut pentru moartea şi învierea noastră. Îmbracă-te în mine ca într-un strai de nuntă, şi mă voi îmbrăca în tine ca în cea mai frumoasă rochie de mireasă. Nu trebuie să-mi spui că mă iubeşti. Toţi ştiu. Ziua o şopteşte unei alte zile şi noaptea unei alte nopţi...Fiecare fir de iarbă, fiecare fluture, fiecare copac a repetat-o cel puţin o dată, ca pe o rugăciune a inimii în pragul înserării. Fiecare râu o şopteşte în drumul lui de nenumărate ori, fiecare acord din muzica sferelor sublimează o clipă din eternitatea noastră. De ce să nu ne iubim, dacă deja totul în jurul nostru aşteaptă asta, ca pe o dezlegare? Nimeni nu va fi mirat. Nimeni nu ne va pune întrebări. E la fel de normal ca şi faptul că ne naştem şi că murim. Salcâmii vor înflori la fel, oile vor paşte mai departe pe păşuni unde iarba va creşte la fel. Nici un tren nu se va opri din drumul lui, nici un felinar nu se va stinge în oraşe… Anotimpurile vor veni şi vor pleca la fel, la fel va ploua şi va ninge, la fel va bate vântul… Şi peste tot, totul va fi ca şi până acum. Doar ochii noştri vor privi altfel… Toate vor căpăta sens… Chiar şi visele absurde în care ne scăldăm sufletele în nopţile nesfârşite, chiar şi rostul de a fi… viaţa şi moartea…

În timp ce îmi vorbea astfel, transfigurată, cu faţa strălucind de un foc tainic, din adâncuri, ochii ei deveniseră din nou albaştri şi limpezi, ca la început. Numai că acum nu mai era teamă ceea se putea citi în apa lor, ci doar o voluptate fără margini. Lumânarea stătea gata să se stingă.

- Jasmine, am şoptit fascinat.

- Da, stăpânul meu. Sunt iar Jasmine, Jasmine a ta… sclava ta… Sunt tot ceea ce vrei tu să fiu…

- În curând se va stinge lumânarea şi vom rămâne în întuneric.

- Nu, nu! tresări ea speriată. Lumânarea nu trebuie să se stingă! N-o putem lăsa să se stingă.

- Ţi-e teamă de întuneric?

- E destul de mult întuneric în mine… În întuneric nu ştii niciodată cât mai ai de mers. Mă iubeşti, Frank?

- Tu însăţi ai spus că toate răspunsurile sunt în noi. Atunci de ce îmi pui o astfel de întrebare? Dacă nu te-aş iubi, n-am mai fi aici, acum, faţă în faţă. Am ştiut întotdeauna că tu îmi eşti sortită mie… Nu ştiu în ce fel… nu ştiu de ce… sau de Cine…

- Dacă mă iubeşti, scoate-mă de aici… Vreau soare, vreau lumină… mă dor ochii de atâta întuneric.

- Eu sunt un om al umbrei, Jasmine. Există oameni care fascinează, dar numai în întuneric. De îndată ce îi scoţi la lumina zilei devin groteşti şi stângaci… Nu cred că ai vrea să mă priveşti la soare.

- Nu vreau să te privesc. Vreau să mă pierd în tine, să devenim una, şi atunci ce importanţă va mai avea cum arăţi la lumina zilei? Ne vom rostogoli prin lunci, prin grădini cu flori, prin zăpezi nesfârşite… vom râde mult… întreg universul va răsuna de râsul nostru… vom colinda prin sate, vom sta puţin în fiecare loc şi apoi vom pleca mai departe. Nici nu vom ştii cum vor trece iernile şi verile, căci vom rămâne la fel, tineri, frumoşi, îndrăgostiţi.

- Visezi, Jasmine. Visezi cu voce tare. Casa aceasta e singurul univers pe care îl cunosc şi care mă cunoaşte… Nimic din ce e dincolo de ea nu e pentru mine.

- De ce? De ce? ripostă ea bosumflată, ca un copil.

- Pentru că sunt eu, proprietarul casei fără ferestre la stradă! Trezeşte-te! Aiurezi şi aproape că m-ai prins şi pe mine în jocul tău! Tu însăţi ai spus că oamenii vorbesc lucruri îngrozitoare despre mine.

- Şi asta îţi gâdilă orgoliul! Vă ştiu eu pe voi, bărbaţii! Vino, vino cu mine! strigă ea brusc, ridicându-se de jos, de unde era îngenuncheată. Mă prinse de mână şi aproape cu forţa mă trase sus.

- Unde?

- Să-ţi arăt cât de mult te înşeli!

Prin casa mea nu bătea vântul niciodată, căci nu se deschideau ferestrele şi jaluzele nu erau trase. De aceea mirosea trist, a singurătate, a sicriu, a resemnare. Mirosul acela îmi năpădise nările, îmi intrase în haine, îmi năpădise sufletul, devenise una cu mine, cu aerul pe care îl respiram, şi nu-mi puteam imagina o altă viaţă fără el. Cred că mai degrabă l-aş fi luat cu mine, oriunde aş fi mers, ca pe un stigmat, ca pe un blestem, şi odată cu el şi lumea mea ce părea veche de o sută de ani. Un muzeu al întunericului şi al singurătăţii pe care nu-l vizita nimeni, nici măcar razele soarelui. Casa fără ferestre la stradă. Casa fără ferestre, cum spuneau, incomplet, oamenii. Căci oamenii nu ştiu niciodată adevărul întreg.