15 iulie 2002


Ce să scriu? Ce să mai scriu? Totul începe de la 0. Dar drumul de la 0 la 1 e atât de lung. Şi nu sunt destul de iniţiată ca să parcurg acest drum. Cum pot să scot ceva din plinătatea nimicului, din suma atâtor lucruri nenăscute, a atâtor virtualităţi latente ce bat la porţile existenţei?

Mi-e teamă să nu mă pierd. Încă n-am stat să fac un bilanţ – cât am pierdut din mine. În fiecare dimineaţă mă rog: „Doamne, fă ca la sfârşitul acestei zile să mă regăsesc întreagă trupeşte şi sufleteşte. „ Mi-e teamă pentru că sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le strâng lângă mine. Oare până unde rămân eu? Cât pot să pierd fără să mă pierd pe mine însămi? Mi-e teamă să nu devină totul absurd, într-un moment de durere, de agonie trupească sau sufletească. Acum sunt încă aici. Simt căldura din interior. Lacrimile care îmi inundă ochii. Lupta cu mine însămi pentru a găsi împăcare. Credinţa fragilă într-un Dumnezeu capabil de imensă dragoste şi duioşie. Un vânt care trece prin mine şi ia forme ciudate. Apăsarea blândă a inimii în partea stângă. Muşcătura de la nivelul stomacului. Toate astea îmi aparţin. E ceva intim şi infinit de dulce în senzaţia că sunt.

Noaptea visez că zbor şi compun simfonii. Îmi plac câmpiile verzi şi florile...Şi albastrul cerului...şi albul imaculat al ninsorilor. Îmi place să simt că însemn ceva pentru cineva şi că cineva înseamnă ceva pentru mine. Că oamenii au nevoie de ceea ce le pot eu oferi. Că există o complicitate între mine şi ceilalţi ca între nişte copii suferinzi. Că fiecare îmi întinde bucăţica lui de pâine, în timp ce eu le-o întind pe a mea, cu ochii în lacrimi. Că există ceva în absolut. Dincolo de nuanţe şi ecouri. O ştiinţă a vieţii care ne pregăteşte pentru moarte. O ştiinţă complexă pe care trebuie s-o învăţăm şi s-o simţim în aceeaşi măsură.

Sunt mereu în căutare de mai mult. În toate visele mele, sparg geamul şi fug din odăi închise, evadez, mă zbat să ies la lumină. De ce fug? De cine fug? De durerea pe care am primit-o ca zestre şi care mă însoţeşte mereu ca o umbră? De arsura ce o port mereu cu mine, în mine? Deşertul unei uriaşe neîmpliniri. De suferinţa pe care mi-o provoacă relaţiile cu oamenii? Pentru că întotdeauna în relaţiile cu oamenii mă împuţinez în loc să cresc. Mi se blochează toate uşile către ceea ce am mai bun, mă opresc la suprafaţă, mă înec, mă sufoc, nu am aer. Pentru că aerul meu vine de mai adânc, de dincolo de ceea ce văd ceilalţi în mine.

De ce, Doamne? De ce trebuie să port crucea aceasta? De ce mi se ridică în van rugăciunile către cer? Ce n-am făcut încă şi trebuia să fac? Ce păcate grele îmi barează drumul către lumină? Oare lacrimile mele nu sunt destul de amare, durerea mea nu e destul de sfâşietoare? De ce taci, Doamne, când mă auzi strigând zi şi noapte către Tine şi ştii că Tu eşti singurul care mă poare ajuta?

Îmi pierd viaţa gândindu-mă cât de puţin însemn pentru alţii. Cât de puţin văd alţii în mine. Îmi pierd viaţa zbătându-mă să las ceva în urma mea, şi lumea trece mai departe, ca şi cum tot ceea ce am dat ar fi egal cu zero.

Când am să învăţ să trăiesc? Doamne, cum să ştiu să mor, când încă nu ştiu nici să trăiesc?

Acum doi ani, când am suferit pentru ceea ce mi s-a dat o clipă şi apoi mi s-a luat, m-am rugat să-mi arăţi rostul. Şi totuşi nici până astăzi n-am înţeles. Sunt tot singură, tot confuză. Ai spus c-am să mă curăţ de multă murdărie şi totuşi mă simt la fel de murdară, la fel de meschină. Mă lupt atât ca să găsesc ceva înălţător şi curat în viaţa mea, ceva care să-mi dea puterea să merg mai departe. Oare lacrimile pe care le vărs acum îmi sunt singura răsplată? Singura lumină în întunericul din jurul meu? Oare nu merit mai mult decât atât? Nu voi avea niciodată mai mult?

Te mai rog o dată, Doamne, arată-mi rostul. Rostul a tot ce a fost în viaţa mea. Pentru că nu înţeleg şi neînţelegerea mă doare. Totul e mediocritate, singurul lucru de care fug şi pe care îl resping cu toată fiinţa mea.

Doamne, nu mă lăsa fără mângâiere. Nu ştiu ce argumente să mai aduc ca să mă asculţi. Ştiu bine că nu merit mai mult. Nimic din mine nu justifică mângâierile Tale. Şi totuşi, fă-o pentru că eşti bun şi ne iubeşti şi pentru că te dor lacrimile noastre. Fă-o ca să te bucuri şi Tu de bucuria mea. Fă-o pentru că plânsul meu nu e o făţărnicie. Pentru că lupta mea nu e o minciună.

No comments: