5

Câteodată aveam un sentiment de deşertăciune când mă gândeam cât de puţin însemn pentru ceilalţi, de câte zeci de mii de ori eram redusă faţă de ceea ce eram cu adevărat. Un trup întins mereu la orizontală, doborât de febră, un trup ale cărui forme erau ascunse sub un morman de pături şi plapume. Nu mai conta nici măcar dacă fusesem frumoasă sau nu. Chiar şi podoaba capilară era ascunsă privirilor, căci trebuia să port mereu un batic pe cap să nu mă prindă curentul produs prin deschiderea neîncetată a uşilor. Tot ceea ce se mai vedea din mine era faţa, gura, nasul şi ochii.. şi în lipsa tuturor celorlalte, doar acestea mai puteau spune ceva cui ar fi fost dispus să le asculte.

Singurii care îmi priviseră trupul gol erau baba Maria şi medicul. Doar ei ştiau că aveam forme frumoase şi piele fină, în ciuda rănilor care îmi acopereau acum trupul. Era atât de ciudat ca singurul contact fizic cu un bărbat să se realizeze printr-o injecţie. Singurul mod în care trupul meu era posedat de cineva din afara mea. Nu ştiu dacă şi el simţea acelaşi lucru. Dar simţeam că e atras de mine şi actul echivala cu un act sexual. Ştiam pe de rost fiecare moment. Din clipa când deschidea cutia magică şi scotea seringa.. totul se derula ca un ritual... Scârţâitul pilei pe gâtul sticlei şi apoi zgomotul plin al fiolei spărgânu-se. Umplerea gradată a seringii cu lichidul albastru... Mâna lui trăgând încet capătul seringii în sus... dureros de încet... cu un gest aproape indecent. Era momentul când simţeam un nod în gât şi închideam ochii, în timp ce trupul îmi ardea ca şi cuprins de febră. Era momentul când ştiam că preludiul se apropia de sfârşit.

„Gata”, spunea el, în timp ce lăsa câţiva stropi să ţâşnească în sus, ca să elibereze aerul din seringă.

Şi atunci ştiam că trebuie să-mi dezgolesc trupul şi să aştept ca acul să pătrundă în carnea mea. Aproape că vedeam traiectoria desenată de lichidul muşcător ieşind încet şi făcându-se una cu mine. Şi o clipă deveneam eu însămi propria mea senzaţie de durere, mă contopeam cu ea până simţeam că-i cedez, că ceva se înmoaie în mine. Şi atunci venea eliberarea, marea răsplată, compensaţia pentru toate durerile. Tensiunea ce mă ţinuse atâta vreme rigidă şi încordată se topea încet, în valuri de pulsiuni de o intensitate din ce în ce mai mare până atingeau punctul culminant. Şi aici trebuie să mă opresc şi să las un spaţiu virtual pentru a marca concentraţia timpului subiectiv de dinainte de a începe procesul invers ce se încheia cu stingerea. În acel scurt interval de timp de care am vorbit, pierdeam contactul cu realitatea exterioară, singura realitate rămânând senzaţia aceea dulce, atot-stăpânitoare ce anihila orice durere, orice gând, orice raţiune, şi pe care încercam să o prelungesc cât mai mult, cu orice preţ, pentru că era biruinţa mea asupra bolii, durerii şi singurărăţii.