6

Îmi aminteam o plasă verde şi un tren care mă ducea undeva. Când pornea trenul de lângă noi, aveam impresia că pleacă al nostru. Şi mă gândeam că aş fi putut să-mi petrec întreaga viaţă convinsă că plec, când de fapt stau pe loc. N-am ştiut niciodată să-mi pun ordine în hârtii. Scriam mult şi înainte, pe foi volante, în momente diferite, în stări de spirit diferite, dar nu reuşeam să realizez o operă completă, compactă, plenară, pe care s-o dau şi altora s-o citească. Însăşi gândul de a aranja, de a pune în ordine, de a „cosmetiza” ce am scris îmi paraliza orice elan. Nu-mi plăcea ordinea, acea ordine exterioară, superficială. Acolo unde e ordine, totul e previzibil, accentul se pune întotdeauna pe primul nivel, pe suprafaţă. Omul e obişnuit prin natura sa să se mulţumească cu atât şi nu se mai zbate să pătrundă în adâncime, să caute esenţa.

Înţelegeam de ce oamenii trebuie să fie frumoşi, deştepţi şi bogaţi, de ce casele trebuiau să fie luxoase şi totul trebuia pus la locul lui, în ordine. Pentru că oamenilor le e teamă. Teamă de efortul de a căuta compensaţii. Teamă că, printr-o răsturnare de situaţie, printr-o dizarmonizare a lucrurilor aparente, ar putea fi siliţi să-şi caute echilibrul la un nivel mai adânc. Şi de nimic nu se feresc mai mult oamenii decât de părăsirea acestui nivel călduţ, de suprafaţă, care le oferă iluzia că viaţa este eternă şi că totul va continua aşa la nesfârşit. Ştiam asta pentru că trecusem prin accident.

Pot să spun că adevărata mea viaţă a început abia după accident. Am început să învăţ să gândesc. Să caut. Să înţeleg. Erau atâtea lucruri pe care nu le-aş fi aflat niciodată, dacă nu ar fi trebuit să încep totul de la zero. Tendinţa oamenilor e să se sprijine pe ceva, să-şi construiască puncte de sprijin, adevărate edificii arhitecturale pe care, dacă le pierd, rămân goi şi vulnerabili în bătaia vântului. Edificiul meu se năruise. Şi dintr-o dată, mi-am dat seama că viaţa poate fi şi altceva, că lumea nu e numai aşa cum o vedem noi în fiecare zi, îmbâcsită de lucruri şi imagini domestice, din care ne clădim micul nostru univers. În orice clipă totul se poate schimba. În orice clipă se poate întâmpla ceva care să ne schimbe. Şi lumea se poate transforma dintr-un parc citadin într-o junglă.

E uimitor cum îşi canalizează oamenii toate resursele în încercarea de a evita să gândească. Cum îşi creează un „array” în care îşi stochează un număr limitat de priorităţi şi exclud din start orice se găseşte în afara acelui „array”. Cea mai mare iluzie pe care o trăieşte omenirea e că poate simplifica existenţa creâindu-şi o reţea cât mai complicată de lucruri banale, domestice, „cumsecade”.